Chuck Hagel, fostul senator republican intrat cu ani în urmă în conflict cu partidul său şi cu preşedintele Bush jr. pentru războiul din Irak, „bunul prieten” al lui Barack Obama încă din anii petrecuţi în Senatul Statelor Unite, a demisionat din poziţia de secretar al Apărării, o funcţie-cheie în administraţia americană. Prezent la momentul de rămas bun, cu o morgă sobră, preşedintele Obama a spus că „acesta este momentul potrivit pentru plecarea lui Hagel” din fruntea Departamentului Apărării, chiar dacă „lui Chuck nu i-a fost uşor să ia această decizie”. În traducere nediplomatică, Obama a dezvăluit practic că a trebuit să îl dea afară pe bunul său prieten din fruntea Armatei.
Demisia lui Hagel a cutremurat cercurile politice şi jurnalistice de top de la Washington. Unele semnale privind nemulţumirile legate de organizarea şi desfăşurarea războiului împotriva Statului Islamic din Siria şi Irak (ISIS) apăruseră, ce-i drept, de vreo două săptămâni. Ditamai colosul militar planetar nu înregistrează cine ştie ce succese contra bandiţilor din deşertul irako-sirian, răscolind nisipul cu mii de bombe aruncate din avioane ultraperformante şi consumând, se pare, 15 milioane de dolari pe zi, într-o campanie absolut necesară pentru stabilitatea Orientului Mijlociu, dar care pare să nu ducă deocamdată nicăieri.
Democraţii au pierdut recent, pe 4 noiembrie, alegerile legislative „la jumătatea mandatului”, devenind astfel minoritari în ambele camere ale Congresului. Republicanii, pe val, presează pentru abordări mai limpezi, mai ferme şi mai eficace în politica externă şi de securitate americană, blamând totodată ezitările, confuziile, stângăciile şi lipsa de viziune de la marile ministere ale reprezentării Americii în lume, de Externe şi al Apărării. Pe 1 februarie 2013, Departamentul de Stat îşi schimbase deja titularul din primul mandat prezidenţial, plecarea lui Hillary Clinton după o prestaţie fără performanţe lăsând locul seniorului John Kerry, nici el prea lăudat pentru rezultatele avute până acum. Remanierea „echipei de forţă” a lui Obama a devenit astfel completă, chiar dacă Hagel va mai rămâne (interimar) în funcţie, până la instalarea succesorului său.
Presa americană consideră că numirea noului secretar al Apărării este puţin probabilă până în ianuarie 2015[1], când se va instala noul Congres ales, cu majoritate republicană inclusiv la Senat. Eu aş nuanţa puţin: dacă va fi aşa, înseamnă că preşedintele Obama doreşte să facă din numirea noului său ministru al Apărării un subiect de negociere cu republicanii, propunând eventual un apropiat al acestora, aşa cum a fost cazul cu Hagel acum doi ani, care venea (cu interpunerea scurtului mandat al democratului Leon Panetta) după un alt republican menţinut în funcţie până în 2011, Robert Gates. Prin concesia făcută republicanilor la numirea noului şef de la Pentagon, Obama şi-ar putea eventual securiza un vot pe buget şi pe plafonul de îndatorare, de care administraţia Obama va nevoie ca de aer în ianuarie.
A fost deci sacrificat „bunul prieten Chuck” pentru relaţia cu republicanii? Dacă această înţelegere, sugerată mai sus, nu este până la urmă posibilă sau nu se degajă o soluţie „în culise”, acceptabilă pentru ambele partide, în următoarele săptămâni, nu exclud nici varianta ca Obama să-şi fi lăsat, de fapt, timpul necesar pentru a trece prin actualul Senat, cu majoritate democrată, noua sa propunere, chiar pe finalul legislaturii. De aceea spunea, la momentul anunţării demisiei, că e timpul potrivit ca Chuck Hagel să plece. Decembrie va fi aşadar luna discuţiilor intense pe acest subiect.
Hagel, 68 de ani, veteran al războiului din Vietnam, a fost secretar al Apărării mai puţin de doi ani. A venit în echipa celui de-al doilea mandat al lui Obama oarecum ca o surpriză, ca o figură aparte a administraţiei, iar pe marginea discuţiilor de la investirea sa în Senat am scris la momentul respectiv[2], punctând semnificaţiile numirii. Eşecul lui Hagel de a confirma aşteptările preşedintelui este inevitabil privit acum şi ca eşecul lui Obama de a îşi alege oamenii cei mai potriviţi.
Sunt semnale că Hagel nu a rezonat cu echipa de la Casa Albă[3], cu apropiaţii şi consilierii cei mai influenţi ai preşedintelui. Conducerea deficitară a războiul împotriva ISIS, retragerea din Afganistan, transferul unor deţinuţi afgani de la Guantanamo, politica faţă de Siria, neînţelegerile cu consilierul de securitate naţională Susan Rice, cu secretarul de stat John Kerry sau cu şeful de cabinet al preşedintelui, Dennis McDonough, sunt doar câteva din temele şi motivele presupuse a fi stat la baza deciziei de înlocuire a lui Chuck Hagel. Pe de altă parte, plecarea celui de-al treilea secretar al Apărării din echipa administraţiei Obama (după Robert Gates şi Leon Panetta) i-a făcut pe republicani să se întrebe oare cine o fi de vină?, dacă nici unul nu s-a integrat în viziunea Casei Albe.
Printre posibilii succesori, este vehiculat numele lui Michéle Flournoy, fost subsecretar de stat al Apărării, deci o variantă tehnocrată, dar rămân la ipoteza că apropiaţii lui Obama vor încerca o negociere cu republicanii pe un nume mai profilat politic, care să capaciteze mai multă susţinere în Congres pentru acţiunile viitoare ale Pentagonului, deloc uşoare, în zonele sensibile ale lumii.
Scriam, relativ recent, că preşedintele Obama a intrat în pregătirea strategică şi de imagine a finalului mandatelor sale la Casa Albă. „Pariul” său ultim este restabilirea autorităţii Americii în zonele care fierb. Războiul contra ISIS va fi unul din determinanţii impresiei decisive asupra epocii Obama[4], până la urmă cea care rămâne în memoria oamenilor obişnuiţi.
De victoria sau eşecul în această campanie de distrugere a Statului Islamic depinde ieşirea din scenă a lui Barack Obama, aşa cum de la Bush jr. lumea a reţinut în primul rând War on Terror şi intervenţiile controversate în Afganistan şi Irak, nu măsurile de politică internă, economico-sociale, bune sau rele, pe care le-a adoptat. Având în vedere impactul şi capitalul simbolic imens al politicii externe şi de securitate americane, Statele Unite rămân probabil una din puţinele ţări ale lumii în care evaluarea liderului, deopotrivă internă şi externă, se face în mare măsură prin prisma reprezentării intereselor naţionale pe scena globală.
În ceea ce ne priveşte, avem speranţa că finalizarea lucrărilor de la Baza Deveselu va decurge normal, conform planificării, cu termen de operaţionalizare 2015. Practic, în faza în care s-a ajuns, una tehnico-militară, palierul politic contează mai puţin, deciziile fiind luate demult. Datorăm noului ministru de Externe, Bogdan Aurescu, o parte importantă din bunul mers al discuţiilor cu partea americană, după 2011. În calitatea sa recent încheiată, de secretar de stat pentru afaceri strategice, Aurescu a fost coordonatorul echipei româneşti care a gestionat negocierile bilaterale.
Nu cred să mai apară modificări de ordin strategic în proiectul scutului anti-rachetă. Totuşi, în prelungirea deciziilor strategice adoptate la Summitul NATO din Ţara Galilor, o limpezire grabnică a orientărilor şi situaţiei decizionale de la Pentagon este de dorit. Estul Europei, în particular Ucraina şi Republica Moldova, traversează o perioadă crucială privind statalitatea şi opţiunea lor pentru Occident, cu posibile viitoare provocări, iar America trebuie să rămână prezentă pe continentul nostru, în toate modurile posibile, pentru a apăra paradigma democraţiilor liberale occidentale.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
