În 1990, când abia ieșiserăm formal din comunism, ni se spunea că toți suntem o apă și-un pământ, că fuseserăm vinovați – în mod egal, pesemne – cu toții, că eram uniform pătați, eram „dalmațieni”, de unde concluzia că nimeni nu-i mai breaz și că nimic din ce se întâmplase cu noi atâta timp nu merita o cât de vagă analiză. Cu alte cuvinte, Gheorghe Ursu fusese la fel de vinovat ca aceia care îl asasinaseră, între Doina Cornea și Emil Bobu nu era vreo diferență notabilă, un amărât care făcuse ceva compromisuri pentru a supraviețui și a-și vedea de muncă stătea pe picior de egalitate cu activistul fără meserie, dar cu putere de decizie și privilegii. Rostul nediferențierii era limpede: echipa parașutată la conducere, în frunte cu Ion Iliescu, trebuia ferită de orice bănuială de continuitate cu regimul comunist și, pe de altă parte, în omul de rând trebuia sădită indiferența față de judecata morala. Dacă toți eram vinovați, atunci, în termeni relativi, nimeni nu mai era vinovat, iar Ion Iliescu & co. puteau să-și vadă liniștiți de treabă.
Tactica nediferențierii a funcționat. Unii, probabil puțini, își făceau cu adevărat procese de conștiință, se simțeau vinovați că tăcuseră ani de zile și, punându-se în discuție, n-aveau pornirea să-i judece pe ceilalți: „Cine este fără de păcat să arunce primul piatra.” Alții, mai mulți, respirau ușurați – odată abolită judecata etică, nimic nu mai conta. Ba chiar era cultivat resentimentul față de cei câțiva curajoși sub comunism. Românii căzuseră în capcana vinovăției colective care conduce la inocența colectivă și la un amestec straniu de indiferență și resentiment. Mare e puterea cenușiului!
Sofismul din spatele nediferențierii e ușor de demontat: responsabilitatea nu poate fi decât individuală. La procesul de la Nürnberg, argumentul că X s-a supus ordinelor, că s-a lăsat purtat de o mișcare colectivă n-a fost acceptat. Fiecare trebuie să-și ducă în cârcă propria-i conștiință, propria-i capacitate de decizie. Dar asemenea judecăți critice pălesc în fața mentalității colectiviste căreia de multe ori îi cădem victime: când ar trebui să fie solidar, românul se răzlețește, dar când vine momentul să-și asume răspunderea individuală (scuze pentru pleonasm), se ascunde în spatele gloatei. Mi-e teamă că ne-am învățat cu un cenușiu fără nici o legătură cu acel relativism al judecății nuanțate, iar propaganda lui Iliescu a speculat tot ce e strâmb în „înțelepciunea” noastră populară.
Acum, propaganda lui Ponta joacă iarăși pe cartea nediferențierii. Adevăratul argument forte împotriva lui Iohannis e cel al descurajării: toți sunt o apă și-un pământ. Sigur, pentru naivii patologici merg și argumente de tipul absenței copiilor, al apartamentelor sau al adopțiilor – cu astea sunt însărcinate televiziunile de partid –, dar oamenii cât de cât informați nu pot închide ochii în fața zestrei de monstruozități cu care vin Victor Ponta și echipa lui. Și atunci se apelează la „înțelepciunea” populară: nimeni nu-i mai breaz. Fiți indiferenți, voi, cei destupați la minte, rămâneți acasă, n-are rost să vă osteniți să mai mergeți la vot, din moment ce aveți în față un tablou cenușiu pe fond cenușiu. Sunteți produsul „înțelepciunii” populare care spune că totul e rău în țara asta și răul e iremediabil. Dacă scoate vreunul capul, priviți-l cu neîncredere, fără să mai stați să judecați ce-ar putea face, oricum, judecata voastră nu se poate pune cu tradiția cenușiului. Indiferența voastră e strămoșească, deci sănătoasă. Sau, dacă indiferența voastră e pe stil nou, dacă își caută justificări mai sofisticate, e bună și ea – indiferență să fie, restul nu contează! Să nu vă tulbure gândul că, în felul ăsta, cădeți exact peste valorile strămoșești pe care le detestați.
Și dacă, obișnuiți cu cenușiul, visați la Făt-Frumos, v-am ars. Chiar Făt-Frumos să vină în fața voastră, după ce-l umplu de zoaie și excremente Antena 3 și RTV-ul, n-arată mai bine ca Zmeul Zmeilor sau Muma Pădurii. Ba chiar, cu cât visați mai mult, cu atât e mai violentă prăbușirea la vederea unui chip desfigurat de propaganda noastră. Nu vă cerem să votați cu răul nostru, poate vă pute ceva acolo, nu-i grav, important e să vedeți răul pretutindeni și să rămâneți descurajați. Fiți înțelepți! Toți policienii sunt scârboși, nimeni nu merită să fie votat. N-are rost să vă mai bateți capul să deslușiți nuanțe – ce să mai zic de culori! –, totul e cenușiu, o știți foarte bine de când v-ați născut. Nu vă agitați, voi rămâneți acasă, de restul ne ocupăm noi.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
