Radek Sikorski este din nou pe prima pagină. Fosta stea în ascensiune a politicii poloneze, aspirant până nu demult cu şanse reale la poziţia de „ministru de externe” al Uniunii Europene dar căzut brusc în dizgraţie, după interceptarea replicilor sale prea lejere[1] cu privire la relaţia Varşoviei cu Washingtonul (poate, de asemenea, şi din motive de prea multă ambiţie politică), a făcut zilele trecute noi afirmaţii explozive[2]. De data aceasta a vorbit despre intenţiile mai vechi ale lui Putin referitoare la Ucraina, din perioada în care actualul lider de la Kremlin era prim-ministru. Până la incidentul din vară, cel cu declaraţia şocantă (chiar în context privat fiind) legată de „relaţia de sex oral între Polonia şi Statele Unite”[3], tenacele şef al diplomaţiei de la Varşovia fusese răsfăţatul mass-mediei şi al cercurilor politico-diplomatice occidentale. Acum lucrurile sunt mai confuze…
Potrivit recentelor sale „dezvăluiri”, care l-au scufundat imediat pe flamboaiantul politician polonez, în prezent preşedintele Seimului, într-un nou scandal politic internaţional, Vladimir Putin i-ar fi propus încă din 2008 fostului premier polonez Donald Tusk „să împartă Ucraina între Rusia şi Polonia”. Inclusiv la Summitul NATO de la Bucureşti, pretinde Sikorski, Putin i-ar fi spus lui Bush că „Ucraina nu e un stat” funcţional şi matur, în adevăratul sens al termenului, ci unul artificial, ceea este destul de plauzibil să se fi întâmplat.
Acum, la drept vorbind, luând în considerare gravitatea declaraţiilor privind împărţirea Ucrainei, deducem că cel puţin unul din cei doi lideri (Putin sau Sikorski) nu pare „cu toate acasă”. Ori Sikorski a spus adevărul-adevărat şi atunci Vladimir Putin trece din atenţia catedrei de relaţii internaţionale într-o altă zonă de interes ştiinţific, la colegii medici, ori polonezul le-a mai înflorit şi deducem atunci că locvacele Radek ar face orice să revină în prim-planul atenţiei, cu toate frustrările unui lider ieşit din prima ligă a politicii Europei. Bun, Sikorski a revenit şi a spus că fost greşit interpretat[4], că nu a spus chiar aşa, dar oricum sensul discuţiei menţionate nu l-a retractat. Nu iese fum fără foc. Rusia a pus deci ochii pe Ucraina mai demult.
Duminică, 26 octombrie, ucrainenii au alegeri parlamentare. E un fel de a spune, pentru că sunt „alegeri fără opţiuni”. Privind spre oferta electorală internă, orice analist poate deduce că nu există, în momentul de faţă, alternative reale la Kiev. Nici nu ar trebui să fie, am putea spune imediat, dată fiind criza majoră a Ucrainei, dar mă tem că procesul electoral de duminică nu va arăta neapărat consensul naţional cât diviziunea şi vulnerabilităţile structurale ale societăţii ucrainene.
Declarativ, nu există decât un singur drum politic în viziunea partidelor care contează, adică spre Vest, ceea ce ar părea o uşurare, la prima vedere. Partidul Regiunilor, al fostului preşedinte fugar Ianukovici, este răvăşit şi a devenit nesemnificativ. Drumul spre Rusia este dispărut complet din vederile alegătorilor ucraineni, cu excepţia desigur a celor din regiunile separatiste, care dealtfel pretind că au fondat deja „republici populare” suverane şi că se nu mai supun Kievului, urmând să organizeze (un simulacru de) alegeri distincte, pe 9 noiembrie. Prezenţa la vot în regiunea Donbas, la alegerile oficiale din 26 octombrie va fi, se pare, sub 25%, ceea ce va ridica probleme de reprezentativitate naţională a noului Parlament de la Kiev, cu orientare masiv pro-europeană. În Crimeea nici nu mai există colegii pentru noul parlament, ceea ce este primul semn oficial al recunoaşterii pierderii peninsulei. Votul de duminică, atât cât va putea fi desfăşurat pe teritoriul Ucrainei, va indica victoria partidelor pro-europene. Dar chiar şi drumul acesta „sigur” spre Vest ascunde, după cum vom vedea în anii care vin, „meandre ale concretului” chiar mai surprinzătoare şi mai dure decât cele de care ne vorbea pe vremuri Ion Iliescu. De pildă, trei atentate la viaţa unor candidaţi petrecute în vestul, nu în estul separatist al Ucrainei, ne arată ce fragilă este încă democraţia locală.
Nuanţe ar mai fi aşadar în politica Ucrainei, dar nu alternative reale. Opţiunile doctrinare lipsesc. Totul se învârte declarativ în jurul chestiunii naţionale, a patriei şi identităţii. „Pro-occidentalii” ucraineni sunt de mai multe tipuri: naţionalişti, supernaţionalişti şi ultranaţionalişti. Vor câştiga, ghiciţi cine?, pro-occidentalii, dacă mai aveaţi vreo îndoială. Mai precis cei ai preşedintelui Petro Poroşenko („doar” naţionalişti, să spunem aşa), grupaţi în Fundaţia Iniţiativelor Democratice (DIF)[5], care vor obţine probabil majoritatea celor 450 de locuri din legislativ, necesară preşedintelui pentru a deveni şeful de facto al puterii executive. În fruntea listei Blocului Poroşenko se află primarul Kievului, fostul campion mondial de box Vitali Klitschko (viitorul premier?), care a renunţat în primăvară la cursa prezidenţială în favoarea magnatului ciocolatei. La mare distanţă în urmă vor veni „Partidul Radical” (ultranaţionalist), „Patria” Iuliei Timoşenko (supernaţionalist) şi „Frontul Popular” al premierului în exerciţiu Arseni Iaţeniuk, toate cotate între 6-8%. Cam asta e tot ce contează cât de cât, din cele 29 de formaţiuni politice intrate în campanie. Majoritatea nu vor trece pragul de 5%.
Dar greul abia urmează. Odată alegerile încheiate şi noul guvern instalat, se va intra în lunga iarnă geroasă a câmpiilor din Estul Europei, care va măcina şi ultimele fărâme de resurse ale epuizatei Ucraine. O ţară deja afectată puternic de nevroza războiului separatist, a dependenţei de gazul rusesc, a datoriilor imense şi imposibilităţii de achitare a facturilor va traversa cu mare dificultate tranziţia spre modelul de economie şi societate europeană. Amânarea intrării în vigoare a Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană pentru 2017 a fost, se pare, o decizie a Bruxelles-ului în favoarea Ucrainei (deşi aparenţa ar spune altceva), Kievul putând intra imediat, unilateral, cu exporturi netarifate pe piaţa europeană, dar fiind scutit doi ani de reciprocitate, adică de exporturile mult mai competitive din UE, care (netaxate) ar putea distruge economia rudimentară a Ucrainei.
În pofida acordului recent încheiat între Poroşenko şi Putin, care rezolvă declarativ problema furnizării de gaz pentru Ucraina în această iarnă, personal nu cred că pericolul a trecut. Mai degrabă aş înclina să cred că, la un moment dat, folosindu-se un pretext, va apărea o criză majoră a gazului în sezonul rece iar Gazprom va închide câteva zile robinetul, tocmai pentru a reîntări poziţia Rusiei asupra Ucrainei în ansamblu şi a-i face jocurile lui Putin la nivel internaţional, în strategia de ridicare a sancţiunilor economice occidentale. Acesta va fi, până la urmă, preţul acceptat de europeni pentru rezolvarea crizei şi salvarea Ucrainei de la îngheţ. Povestea cu gazul care va circula invers pe conductă, dinspre Slovacia spre Ucraina, se va dovedi nerealistă tehnic şi economic. Europenii nu vor putea ajuta altfel Ucraina decât finanţându-i parţial consumul de gaze şi negociind cu Putin o uşurare a sancţiunilor la adresa Rusiei.
Micile compromisuri temporare, care mai trec Ucraina peste câte o iarnă, nu oferă însă soluţii de dezvoltare durabilă şi modernizare profundă a ţării, nu vor reunifica naţiunea. Europenizarea efectivă a societăţii ucrainene avansează lent şi cu sincope mari. Corupţia sistemică abia începe să iasă la iveală, odată cu primele măsuri de întărire a statului de drept şi de creştere a transparenţei decizionale în administraţia publică. Cel mai greu le va fi ucrainenilor când vor realiza că nu toate dificultăţile, problemele şi eşecurile interne sunt cauzate de Putin şi de ruşi, şi mai ales atunci când şi Occidentul va înţelege asta. Niciun preşedinte şi niciun guvern nu vor putea face miracole. Nu există soluţii simple, imediate, la uriaşele deficite ale Ucrainei: financiare, de competitivitate, de modernitate, de coeziune naţională, de cultură a statului de drept, de bune practici în administraţie, de experienţă ca naţiune suverană etc.
În fine, ultima limitare majoră privind perspectiva Ucrainei pe termen mediu provine din însăşi modelul politic „integrare fără aderare”, care i s-a oferit prin Parteneriatul Estic. Reforme da, apartenenţă nu. Ucrainei nu i se vor deschide curând porţile Occidentului, indiferent cât de critici şi de hotărâţi vor fi liderii din Vest la adresa Rusiei. Una e una, alta e alta. Condamnarea agresiunii lui Putin asupra Ucrainei nu a însemnat şi nu va însemna acceptarea deplină a unei ţări deocamdată nefrecventabile, curând cu conflicte îngheţate pe teritoriul ei, în structurile politico-militare şi economice, de securitate şi respectiv bunăstare, ale spaţiului occidental. Sentinţa pentru statutul Ucrainei este destul de dură şi, în opinia mea, nu va fi revizuită curând. Statul ucrainean nu este neapărat câştigătorul noului Război Rece între Rusia şi Occident. Ar putea fi, dimpotrivă, victima lui.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
