Motto: “Susțin politica înțeleasă ca moralitate practică, deci ca serviciu adus adevărului, ca o preocupare esențial umană și în chip uman măsurată, pentru toate ființele umane. …Nu cunosc o alternativă mai bună.”– Václav Havel
Cu fiecare zi se strânge tot mai tare lațul pentru cei care și-au închipuit că pot batjocori la infinit demnitatea cetățenilor României. În primăvara anului 1990, se scanda “Singura soluție/O nouă revoluție”. A urmat, cum știm, contrarevoluția iliesciană, apoi revolutia electorala eșuata și reformismul jenat de el însuși al lui Emil Constantinescu, omul “învins de structuri”, apoi eforturile de mexicanizare a României din timpul tandemului Iliescu II-Adrian Năstase, apoi vremurile lui Traian Băsescu. Una din moștenirile acelor vremuri, firește nu unica, o reprezintă înființarea unor instituții menite să elimine corupția endemică și să asigure funcționarea normală a statului de drept. Prin această normalitate înțelegem cel puțin două elemente: transparență și responsabilizare, dreptul de a trage la răspundere pe toți cei implicați în politici publice, ceea ce în engleză se cheamă accountability. Poarta spre normalitate, cum am mai scris, se numește Monica Macovei. Altruismul civic și angajamentul pentru statul de drept sunt liniile de forță ale programului ei politic. Acest program este inseparabil de ceea ce se întâmplă, nu de ieri de azi, în România, ci de câțiva ani încoace: revoluția procurorilor.
Finalitatea acestei revoluții este limpede. Zguduind din temelii piramida corupției, ea va duce la geneza unei a Treia Republici în România, una a cetățenilor, nu a aparatului de partid și de securitate, cum a fost RPR, ori a neo-nomenclaturii cinice și rapace, cum este cea actuală, aflată în plină dezintegrare. Șansa pe care o vedem în candidatura Monicăi Macovei este direct legată de această revoluție a procurorilor menită să pună bazele celei de-a Treia Republici. Ne putem chiar imagina, într-un viitor nu prea îndepărtat, un partid politic construit pe viziunea revoluției non-violente, legale, pașnice, capabilă să ofere cetățenilor ceea ce este al lor și le-a fost răpit de către beneficiarii ticăloșiei instituționalizate: libertatea de a-și decide soarta, dreptul de a nu se lăsa călcați în picioare de către campionii venalității.
Actuala revoluție a procurorilor nu este, cum cred unii, un spasm propagandistic pre-electoral, ci expresia maturizării civice a magistraților din România, o consolidare în regim de urgență istorică a luptei pentru a Treia Republică. Atunci când îi vedem pe caizii Viorel Hrebenciuc și Ilie Sârbu panicați, după decenii de impasibilitate insolentă, înțelegem că există acum o șansă ca România să nu mai sucombe mizeriei morale. Acești indivizi au tratat țara ca pe o moșie personală (deloc departe de patrimonialismul sultanistic ceaușist), iar ofițerul acoperit, premierul plagiator Victor Ponta, a jucat și joacă rolul de servil arendaș.
Două instituții s-au dovedit și continuă să se dovedească esențiale în acest proiect de reconstrucție statală: DNA și ANI. Nu întâmplător, ele sunt instituțiile cele mai detestate, atacate și ponegrite de către marii corupți ai României, o categorie transpartinică în care, nu se poate nega, domină exponenții mafiei clientelar-cleptocratice pesediste.
Niciun om care examinează cu bună-credință actuala configurație a forțelor politice nu poate să nu vadă că există o solidaritate valorică între revoluția procurorilor și viziunea Monicăi Macovei. Această convergență poate fi premisa unei revoluții electorale. Conceptul de revoluție electorală, introdus de unul din autorii acestui articol încă din 1996, este astăzi frecvent utilizat în politologie. În ceea ce ne privește, nu facem parte din corul celor care cobesc și ne anunță că există un fel de fatalitate a victoriei unuia sau altuia dintre candidații unui establishment compromis până în măduva oaselor. Se aud acum, în fine, vocile celor care au fost ignorați, uitați, neglijați.
Candidatul ACL, dl Klaus Iohannis, este direct îndatorat forțelor care au pus la cale tentativa avortată de lovitură de stat din vara anului 2012. A pune între paranteze acel moment de maximă primejdie pentru democrația românească ni se pare o eroare, o invitație la amnezie. Despre Victor Ponta nu credem că mai este nevoie să spunem care îi este profilul. Dl Teodor Meleșcanu nu este candidatul neo-nomenclaturii, el este chiar neo-nomenclatura. Carisma Monicăi Macovei nu este una populistă, salvaționistă, mitologică, ci este carisma instituțiilor oneste în care cetățeanul se poate regăsi și în care poate să aibă încredere. Revoluția procurorilor și campania Monicăi Macovei au reabilitat încrederea socială ca nerv vital al democrației din România.
Pe de altă parte, această revoluție a procurorilor români nu este o noutate europeană. Este pur și simplu una din soluțiile reale la criza morală a clasei politice într-o democrație. Am asistat în Italia la ceva comun, când revoluția pașnică a judecătorilor a scos acea țară dintr-un marasm politic similar cu al nostru. Nu discutăm berlusconismul care a urmat acolo, vorbim punctual despre crize și soluții, hic et nunc. În plus, fiecare țară își are trăsăturile ei specifice, propria ei cultură politică. Revoluția procurorilor înseamnă de fapt o întoarcere la domnia legii, concept absolut esențial fără de care, îndrăznim să afirmăm, regulile formale ale jocului democratic ar rămâne pentru mult timp doar o ficțiune vătămătoare. Iar cetățenii României încep să înțeleagă din ce în ce mai tare fenomenul. Cum altfel putem explica atunci acel adevărat efect cathartic național, acea defulare generalizată, acel mini-revelion în plină vară odată cu condamnarea si încarcerarea simbolului corupției post-decembriste, Dan Voiculescu?
Citeste intreg articolulo si comenteaza peContributors.ro
