„Îl susțin pe Victor Ponta, pentru că țara aceasta are nevoie de un Președinte tânăr și energic! Cred în tineri, doamnelor și domnilor! Tinerii sunt capitalul nostru cel mai de preț. Trebuie să ne folosim de acest capital de la nivelul cel mai de jos și până la vârf! Dixi et salvavi animam meam.”
(Radu Beligan, la 95 de ani, pe o plasmă a Arenei Naționale)
Nu-i așa că ați fost adeseori tentați să împrumutați caracterului unui actor masca rolurilor sale? Nu se întâmplă oare în mod curent ca un actor care „dă viață” unor personaje visătoare, neajutorate sau idealiste să devină un „actor îndrăgit”? Cine oare nu l-a îndrăgit pe Anthony Queen jucându-l pe Zorba? În schimb, nimeni nu va vorbi de Boris Karloff în rolurile din Frankenstein ca de un „actor îndrăgit”. Nu pentru că nu l-ar fi jucat bine pe monstrul scăpat din laboratorul doctorului, ci pentru că l-a jucat atât de bine, încât, în imaginarul public, actorul s-a contaminat de monstruozitatea personajului său. Iar când îi vezi pe Klaus Kinsky sau pe John Malkovich, distribuiți mai cu seamă în roluri de eroi malefici, cu firi ascunse, perverse sau criminale, nu ești oare lesne înclinat să ți-i închipui odioși și în viața de zi cu zi?
Radu Beligan a fost și este în România „un actor îndrăgit”. Pe vremea comuniștilor un artist îndrăgit primea un titlu. Regimul era foarte abil în a ieși în întâmpinarea celor îndrăgiți de popor și în a face din performanțele lor reușitele lui: cântăreți de muzică populară, de operă, sportivi, actori… Pentru artiști, existau titluri care reprezentau diferite grade ale îndrăgirii: existau „artiști emeriți” (îndrăgiți așa și așa și nu neapărat de toată lumea), existau artiști „laureați ai Premiului de Stat” (aceștia meritau să fie îndrăgiți de multă lume) și, în sfârșit, pentru artiștii super-îndrăgiți, exista titlul de „artist al poporului”. Nu oricine ajungea „artist al poporului”, adică al întregului popor. Pentru că nu oricine putea fi îndrăgit de absolut toată lumea. „Artiști ai poporului” erau George Calboreanu (care juca în Apus de soare), George Vraca, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Ștefan Ciubotărașu, Ion Finteșteanu, Ion Manolescu, Maria Filotti… Și Radu Beligan. El era un artist îndrăgit de absolut toată lumea.
De la Contrabasul lui Patrick Süskind la Congresele Partidului
În 2008, Humanitas Multimedia a editat un audio-book, Contrabasul, piesa monolog a lui Patrick Süskind, în lectura lui Radu Beligan. Am acceptat în sinea mea – da, am acceptat, ăsta e cuvântul, ceea ce-nseamnă că totuși m-am bâlbâit o vreme – ca CD-ul acesta să apară sub sigla Humanitas. (Fusesem la premiera spectacolului de la Național în 1987.) Am primit într-o bună zi înregistrarea și țin minte momentul în care, în mașină, am deschis mapa și am introdus discul în CD-player. Am ascultat o vreme vocea molatecă a actorului, purtând în ea inflexiunile obosite ale marilor dezamăgiți ai vieții, ideală pentru a exprima fragilitatea și stupoarea acelor ființe care se pomeniseră, fără să înțeleagă de ce, în infernul lumii. Rolul contrabasistului, „aruncat” într-una dintre orchestrele lumii, îi venea mănușă lui Radu Beligan. Așa cum îi venise, în 1944, și cel al profesorului Miroiu din Steaua fără nume. Așa cum i se potriveau toate rolurile în care, cum spuneam, n-aveai cum să nu iubești neajutorarea personajului, vocea tandru-catifelată, ușor nazalizată a interpretului și clipirile lui repetate din ochi. Ce poate fi mai înduioșător decât spectacolul unui miop scos din lumea lui și confruntat pe neașteptate cu lumina prea mare a vieții? N-aveai cum să nu-l îndrăgești pe Radu Beligan.
Am ascultat Cd-ul până la capăt, apoi m-am întrebat cum se făcea că nimeni, vreme de aproape 20 de ani, nu-i reproșase lui Beligan nimic. Dar absolut nimic. Nici eu, evident. Dovadă stătea CD-ul pe care tocmai îl ascultasem. Nimeni nu-i amintise lui Beligan vreodată de cealaltă scenă: scena vieții, aceea pe care jucase, cu prestigiul lui și-al rolurilor sale, schimbând direcția zborului și făcând lupinguri asemeni unui pilot de clasă, un rol în armata mercenarilor conștiinței. Nu e nici o îndoială: spre deosebire de celelalte roluri ale lui Radu Beligan, ăsta fusese un rol urât.
Spectacolele în care putea fi văzut în rolul acesta urât aveau loc la intervale bine ritmate de Congrese ale Partidului, aniversări și omagii colective. Erau spectacole uriașe, cu foarte mulți actori și figuranți. Figuranții stăteau într-o sală, ascultau monologurile actorilor și, din când în când, se ridicau în picioare și aplaudau. Actorii principali jucau pe o scenă fixă care se numea „tribuna Congresului”. Ei „urcau la tribună” pe rând și citeau un text „de adeziune”.
Să ne amintim – sau să aflăm, pentru cei care n-au trăit atunci – cum arăta, la câte patru-cinci ani o dată, spectacolul numit „Congresul Partidului Comunist Român” în epoca lui Ceaușescu. Întâi intrau în scenă șefii Partidului, cu tovarășul Ceaușescu în rolul secretarului general. El era protagonistul. Avea cel mai lung rol. Citea preț de o oră, dacă nu mai mult, un monolog care-și primea numele de la numărul Congresului: „Raportul tovarășului Nicolae Ceaușescu la cel de al IX-lea Congres…” Primul spectacol cu Ceaușescu în rolul principal a avut loc în 1965. Cel de al XIV-lea Congres, ultimul la care și-a interpretat rolul și a citit „raportul”, a avut loc la sfârșitul lui noiembrie 1989, cam cu o lună înainte de dispariția sa în apele învolburate ale istoriei. Citea foarte prost (literele, în mod vădit, îl chinuiau). Când voia să sublinieze o replică, își lua, căznit, avânt și începea să dea din mână în contratimp cu accentele pe care încerca să le pună pe anumite cuvinte. Era o tristețe să-l vezi și te apuca jalea gândindu-te ce actor lamentabil distribuise istoria în rolul de „șef al statului” pentru poporul român.
Intrau apoi în scenă, ținând discursuri în limba aceea vidă pe care sovietoloaga franceză Françoise Thom o numise „limbă de lemn”, diferiți membri ai Comitetului Politic Executiv. În sfârșit, intrau în scenă și se perindau pe la tribuna Congresului reprezentanții diferitelor categorii sociale și ai diferitelor profesiuni. Vorbeau mai întâi „reprezentanții clasei muncitoare”, apoi „ai țărănimii” și apoi, pe profesiuni, o grămadă de „reprezentanți ai intelectualilor”. (nota 1)
Selecția vorbitorilor se făcea, pe linie ierarhică, de către șefii secțiilor de profil (Corneliu Burtică mai întâi, apoi Petre Enache, iar la sfârșit, Dumitru Popescu-Dumnezeu). În cele din urmă, lista (cu variante) îi era prezentată lui Ceaușescu, și acesta decidea forma ei finală. Ceea ce se obținea prin aceste „persoane reprezentative” urcate la „tribuna Congresului” era un lucru simplu: senzația că întreaga Românie gândește, crede și simte ca vorbitorii care-și vânduseră, tehnic vorbind, conștiința.
Cam ăsta era spectacolul și cam astea rolurile. Radu Beligan nu scăpase nici un prilej (existau cu mult mai multe decât Congresele Partidului; mai erau plenarele, congresele pentru educație socialistă, aniversările, volumele de omagii…) pentru a-i linguși, cu un ton „proaspăt” și cu o autenticitate bine jucată, pe Nicolae și pe Elena. (nota 2) Dumnezeule, doar era actor! Un „actor îndrăgit”. De astă dată, „actorul îndrăgit” de toți își pusese viața în joc și jucase la curtea celor care fuseseră cauza înjosirilor, scârbelor și nefericirilor noastre. Disprețuindu-ne și neavând milă de noi, le cânta puternicilor zilei muzica pe care i-o comandau. Nu era, desigur, din același aluat cu ei. O făcuse cinic, disprețuindu-i și pe ei în egală măsură. Dar și aceștia, ca pe un vândut lor, îl disprețuiseră pe el la rândul lor. Și, mai mult ca sigur, îl umiliseră. A considerat însă că târgul merita făcut.
Un „actor îndrăgit” față în față cu el însuși
De ce atunci băgasem, la fel ca toți din jurul meu, ceva urât sub covor? De ce voisem să uit ce făcea Radu Beligan când cobora de pe scenă și intra în viața lui „adevărată”? Poate pentru că în mintea mea personajele cu care-mi populase viața – fragile, idealiste și clipind des din ochi – se dovediseră mai puternice decât memoria episoadelor rușinii. Radu Beligan intrase și pentru mine în categoria „actorilor îndrăgiți”. Mă învinsese distanța dintre măștile actorului și viața lui reală. Iar timpul trecuse. Trecuse mult timp de atunci… Pesemne că asta fusese.
Însă puțin mai târziu, pe scena Ateneului, în același an 2008, Radu Beligan primește „trofeul de excelență” al Galei „Zece pentru România”. Și atunci l-am auzit spunând, în timp ce clipea modest în lumina prea mare a reflectoarelor, că „a încercat să facă din propria-i viață o operă de artă”. (nota 3)
Viața lui Radu Beligan o operă de artă? Asta, ce-i drept, nu-mi trecuse niciodată prin minte. Și-atunci, mi s-au trezit pe neașteptate în memorie alte cuvinte, spuse tot de el, cu douăzeci de ani înainte:
„Trăim o experienţă fascinantă, unul din acele timpuri înalte, când omul îşi dă măsura şi mai mult decât măsura lui.”
Această frază fusese rostită de Radu Beligan în 1987, într-un miez de noapte al istoriei noastre. „..când omul își dă măsura și mai mult decât măsura lui.” Și ea făcea parte, ca și alte câteva sute asemenea ei, din viața celui care o rostise. Așadar, era și ea o părticică din opera de artă care fusese viața lui Radu Beligan.
„Am încercat să fac din viața mea o operă de artă”
Numai că așa ceva nu se poate. Cine, dacă nu un artist, este chemat să știe că singurul lucru perfect de care avem parte în lumea noastră pământească, singurul pe care omul îl poate experimenta ca perfecțiune, este opera de artă? Există, așadar, oameni care pot să facă un lucru perfect (li se spune îndeobște „genii”), dar nici un om nu va reuși vreodată să facă din el însuși o ființă perfectă. Nici o viață de om nu poate întrupa perfecțiunea și nici un om, ca ființă umană, nu poate fi genial. Un singur om, Isus, a putut obține prin felul în care a trăit perfecțiunea operei de artă. Și tocmai de aceea, el a ieșit din „ordinea umană”. Singurul care a putut da vieții, trăind pur și simplu, dimensiunea perfectă a divinului. Altfel spus, un singur om, trăind, a putut să se îndumnezeiască. O spune pe larg Oscar Wilde în De profundis:
„Încă mai e ceva incredibil pentru mine în ideea că un tânăr țăran din Galileea își închipuie că poate purta pe umerii săi povara lumii întregi, tot ce fusese deja făcut și suferit (…), suferințele celor care rătăcesc printre morminte, ale popoarelor oprimate, ale copiilor din fabrici, ale hoților, ale celor din închisori, ale proscrișilor, ale celor muți sub opresiune și a căror tăcere e auzită doar de Dumnezeu.” Și: „El a înțeles lepra leprosului, întunericul orbului, nefericirea cruntă a celor care trăiesc pentru plăcere, sărăcia ciudată a celor bogați.” (nota 4)
„Secretul lui Isus” a fost acela de a fi înțeles că „ceea ce i se întâmplă altcuiva ți se întâmplă și ție.” Cristos, spune Oscar Wilde, este unicul care „a realizat în întreaga sferă a relațiilor umane acea compasiune imaginativă (subl. mea) care în sfera Artei este singurul secret al creației.” Puterea de a-i înțelege pe toți a făcut ca viața lui Isus să aibă perfecțiunea operei de artă și, astfel, să capete dimensiunea divinului.
Nu este oare cam lung drumul de la Isus la Radu Beligan? Operă de artă să fi făcut el oare din viața lui („o viață bine trăită”, spune în altă parte), când și-a lăsat-o prinsă în acel grotesc insectar al rușinii intitulat Buchet de purpură şi soare. Flori alese din creaţia închinată tovarăşei Elena Ceauşescu (Bucureşti, Editura Eminescu, 1987)?
„Dacă aş fi întrebat care sunt însemnele distinctive ale personalităţii tovarăşei Elena Ceauşescu, n‑aş ezita nici o clipă să afirm că ele se exprimă în devotamentul nemărginit pentru patrie şi pentru socialism…” (Vezi restul elogiului în mini-antologia de la sfârșitul textului.)
Operă de artă când, la Congresul al XII-lea (1979) – cel la care Constantin Pârvulescu l-a atacat în plen pe Ceaușescu – îl vedem pe Beligan ridicând apoteotic tonul?
„Pentru noi toți, Nicolae Ceaușescu întruchipează omul nou, comunistul de omenie, idealul final și vital al viziunii noastre despre lume, ținta întregului nostru efort moral. Să ne trăisacă și să ne conducă ani mulți și fericiți în pace și prosperitate, sub cerul de lumină al comunismului!”
Ah, știu ce ne va spune Maestrul! Va folosi același calapod de înălbire a conștiinței pe care l-au folosit (ei înșiși sau ciracii lor) Sadoveanu, Călinescu, Vianu și alți mari mercenari ai conștiinței din anii în care România începuse să se trezească „sub cerul de lumină al comunismului”: „Vă place nu vă place, acesta era prețul, dragii mei cârcotași, pe care-l plăteam ca să mă vedeți voi jucându-l pe Rică Venturiano! V-am făcut, când n-aveați ce mânca și când vă era frig, viața mai frumoasă”. Dar chiar dacă ar fi așa, dacă frumosul ar putea intra în lume bine înfășurat într-un bulgăre de noroi, atunci s-a zis cu „viața proprie ca operă de artă”! Atunci nu mai puteți să spuneți că descindeți în linie dreaptă din personajul evanghelic al lui Oscar Wilde! Măcar de ne-ar fi spus Maestrul că istoria era atunci prea hâdă, ca să permită asemenea conversii și performanțe dumnezeiești. Dar să susții douăzeci de ani mai târziu, după ce, fie!, blestemata de istorie te-a obligat să îți pătezi binișor statuia vieții, că ai făcut din viața proprie o operă de artă, „o viață bine trăită” – oare nu e cam mult? Nu înseamnă că cel care ne spune asta ne disprețuiește în continuare, de vreme ce ne ia pe toți drept niște bieți ramoliți amnezici?
Dar nici măcar nu e așa. N-am să le plâng de milă, lui Beligan, Călineștilor, Vienilor și tuturor marilor intelectuali mercenarizați că, rămânând în fotoliile Academiei, s-au sacrificat de dragul nostru. Că au băut whisky-ul vremii și au mâncat cu lingura icrele negre (cum se lăuda Petru Dumitriu că a făcut-o), plângând după conștiința vândută, ca să avem noi de la cine învăța carte. Steinhardt avea dreptate: dialectica asta subtilă nu se aplică la morală. Aici, când ne jucăm „de-a conștiința”, nu funcționează decât legea aritmetică a lui „doi și cu doi fac patru”. Așa că ar fi bine, pentru toată lumea, să le lăsăm, acestor negociatori moderni, viețile acolo unde și le-au așezat. Iar în cazul lui Beligan, s-ar cuveni să n-o mai ascundem după măștile rolurilor sale.
„Am spus și mi-am salvat sufletul”
Au mai trecut apoi vreo șase ani de la vorba cu „viața și opera de artă” și am auzit ieșind din gura Maestrului – prezent pe o uriașă plasmă instalată pe Arena Națională cu ocazia glorificării unui candidat la prezidențiale – un scurt „omagiu post-modern”. La capătul lui, veștejindu-și din nou sufletul și rănindu-l pe al nostru, Maestrul a rostit celebrul dicton latin Dixi et salvavi animam meam.
Ceea ce e neliniștitor în cazul lui Radu Beligan este că plasează marile vorbe ale omenirii în cele mai decăzute contexte. Cum este oare să-i dai binecuvântarea unui om care, dacă ar ajunge președinte al românilor, ar duce, vorba lui Vlad Zografi, „la acceptarea deschisă a hoției ca principiu național”? Și-atunci, cum să crezi că ți-ai salva sufletul pledând pentru sinuciderea unei nații? Nu credeți oare că vorbele astea mari – viața ca o operă de artă, dixi et salvavi – au fost rostite în perspectiva lui „pe dos” și că, răsturnând lumea cu capul în jos, ele denotă o formidabilă falsificare a conștiinței ca imagine de sine?
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
