In linistea iubirii noastre…

de Mihai Maci     Contributors.ro
Joi, 18 septembrie 2014, 10:19 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

Parcă Péguy spunea: sărăcia înnobilează, mizeria înjoseşte. Până în 1989 am fost, într-un fel, cu toţii săraci. Ne-am obişnuit cu acea sărăcie, am poleit-o cu paiete şi astăzi, când ne amitim de ea, devenim nostalgici. După 1989 am descoperit o altă lume, cu alte ritmuri şi alte exigenţe; am crezut că putem sări – printr-un miracol sau printr-o încordare a voinţei – direct în ea şi, astfel, putem accede la bogăţia pe care doar ne-o imaginam în vremea sărăciei. După 25 de ani tot ceea ce putem constata este că n-a fost să fie. Nu ne-a fost dată bogăţia, ci doar mizeria. Am descoperit falsitatea cuvintelor, impostura oamenilor, artificialitatea lumii, simulacrele realului, îndulcitorii, coloranţii şi conservanţii cu care sunt saturate toate artefactele “minunatei lumi noi”. Ne-am descoperit pe noi înşine pierduţi, fără repere, îngăimând texte ce curg cleios pe ecrane sau pe monitoare, repetând litere şi cifre fără înţeles din reclame şi de pe etichete, gonind bezmetici fără a mai şti încotro şi de ce, captivi ai unor dorinţe pe cât de imperative, pe atât de triviale. Şi mai ales ne-am descoperit singuri: fiecare cu interesele lui, fiecare cu afacerile şi aranjamentele lui, fiecare cu absenţele lui şi cu tot ceea ce-l închide într-o depresie domestică cu care a încetat să mai lupte. Nu era mai bine înainte de 1989; doar noi eram alţii: mai tineri, mai inocenţi, unii poate mai citiţi; în orice caz ştiind şi altceva decât “doar banii contează”. În vremea aceea ne mai întâlneam şi când nu aveam nevoie unii de alţii, vorbeam pasional de lucruri la care acum nu mai putem fi atenţi şi, mai ales, ştiam perfect – cu toţii – pe unde trece graniţa dintre ce se poate şi ce nu se poate, dintre “noi” şi “ei”. Ştiam bine cine sunt “ei” şi mai ştiam – şi-n adâncul nostru eram mândri de asta – că noi nu suntem ca “ei”. De aceea întâlnirile noastre de atunci, deşi banale, aveau aura unei conspirativităţi adolescentine pe care astăzi nu o mai putem recreea. Ştiam că nu suntem ca “ei” şi am strigat-o liber şi cu bucurie în acele zile ale lui decembrie, care prea devreme ne-au ajuns de neînţeles. Am mai spus-o o dată, răspicat şi scandat în primăvara lui 1990. Dar vocea ne-a fost acoperită nu atât de vuietul străzii nebune cât de zumzetul ecranelor din care voci pe care până atunci nu le auzisem ne şopteau mieros că şi “ei” sunt ca şi “noi”. I-am crezut în Duminica orbirii naţionale, l-am huiduit la Alba Iulia pe bătrânul ce fusese mâna dreaptă a celui ce făcuse atât pentru Unire, ne-am încredinţat jocurilor piramidale, salariilor compensatorii şi fabricilor de diplome şi am plătit preţul. La capătul unui ciclu istoric, la fel de lung ca interbelicul, am descoperit ceea ce atunci – în 1989 – n-am fi spus nici măcar în beciurile Securităţii: că şi “noi” suntem ca şi “ei”. Nimic nu ne mai desparte, decât linia părelnică a ecranului: de o parte şi de alta aceeaşi ură, aceleşi frustrări, aceleaşi scrâşnete, aceeaşi trivialitate şi abjecţie cu care ne populăm zilele care, ele însele, seamănă tot mai mult cu o imensă insomnie. Până în 1989 “ei” ne stăpâneau trupurile într-o închisoare de dimensiunile unei ţări; astăzi trupurile ne sunt libere – să umble unde vor şi să cumpere ce vor – dar “ei” ne stăpânesc sufletele. Ne-au făcut să urâm ceea ce ne-a dat liberatea, să ne îndoim de propriul trecut, să-i aplaudăm când mint, când fură, când ne ipotechează viitorul. Au amestecat totul într-atât încât nimeni nu mai ştie ce e binele şi care e contrariul lui, ce mai înseamnă dreptatea şi unde sunt hotarele nedreptăţii. Acolo unde aveam nevoie de claritate ne-au ameţit cu poveşti fumegoase, acolo unde aveam nevoie de fapte au acoperit totul cu un strat gros de vorbe fără conţinut, acolo unde avem nevoie de hotărâre au tergivesat lucrurile şi le-au târât dintr-o parte într-alta până când totul a devenit inform şi am sfârşit prin a nu mai vrea decât să fim lăsaţi în pace. Puterea lor este puterea vorbelor: a vorbelor goale, a minciunilor sfruntate, a bălmăjelilor de neînţeles; toate repetate până dincolo de greaţă, multiplicate la infinit de aşa manieră că mia de ipochimeni interşanjabili care le rosteşte pare mai curând o făptură cu o mie de capete născută din coşmarul celor o mie de morţi ai Revoluţiei. Ne-am săturat de mult de imprecaţiile acestei fiare, dar – în acelaşi timp – ne-a cuprins lehamitea şi, în numele ei, crezându-ne simpli spectatori, o hrănim zilnic. Şi ce ne dă ea în schimb? Otrava care ne goleşte sufletele de bucurie şi zilele de rost: minciuna ridicată la rang de “tehnică de comunicare”, falsificarea devenită statistică şi cinismul ajuns politică de stat. Nu ne mai putem bucura de frumuseţea lumii – pe care n-o mai vedem decât sub semnul apocalipsei (climatice, economice, militare); nu ne mai putem deschide celuilalt – în care vedem doar concurentul, rivalul şi clientul; nu mai ştim ce e liniştea – de când ne-a intrat în casă (prin toate ecranele) mitul catastrofei iminente şi a eroului providenţial ce ne va scăpa de ea. Fugim de la una la alta, mereu nemulţumiţi, mereu crispaţi, mereu resentimentari, gonind după o iluzorie siguranţă, dar pierzând pe drum puţinul lucru cert: ceea ce suntem noi înşine. Nu mai ştim nici cine suntem, nici unde suntem, nici de ce suntem aşa cum suntem. În schimb ne urâm şi-i urâm pe toţi pentru toate acestea. Şi, când avem ocazia – cel puţin în vacanţe, dacă nu pentru totdeauna – fugim de noi înşine pentru a ne topi în magma anonimă a marilor oraşe din toate colţurile lumii, sperând că acolo copiii noştri se vor naşte fără blestemul părintesc.

Ce s-a întâmplat cu noi? Cum am ajuns să trecem – într-un sfert de veac – de la speranţă la ură, de la bucurie la lehamite, de la încredere la dispreţ? S-a întâmplat ceva foarte grav: ne-au fost confiscate cuvintele şi, cu ele, ne-a fost răpită capacitatea de a numi realul. Doar cuvintele bine alese şi atent orânduite sunt în măsură a ne face să vedem lumea aşa cum e ea. Doar ele ne aduc la lumină pe noi înşine, aşa cum suntem cu adevărat, în ceasul acela al serii când somnul ni se refuză şi toată făptuirea zilei se topeşte în întuneric. Cuvintele sunt cele care dau rost lumii şi consistenţă spaţiului dintre oameni. Atunci când numesc în chip adecvat realul ele sunt adevărate şi doar pe acest adevăr poate fi construit ceva durabil. Când nu fac decât să trimită unele la altele, îngroşând umbrele nesemnificativului, ele sună gol, ca o minge de plastic lovindu-se de masă într-un pimpong mecanic. În capacitatea cuvintelor de a numi realul se află adevărul, atât cât ne e el accesibil. De aceea atenţia faţă de real şi numirea adecvată a lui stau sub semnul responsabilităţii. Ne-am obişnuit prea mult cu fanfaronada şi iresponsabilitatea deversate zilnic de canalele televiziunilor pentru a ne mai aminti că oamenii pentru care cuvântul, adevărul şi responsabilitatea au o valoare absolută sunt aici, sunt printre noi. Nu le mai auzim vocea, tot aşa cum nu mai auzim vocea propriei noastre conştiinţe. Oamenii aceştia sunt conştiinţa noastră ca popor, sunt drepţii pe umerii cărora stă povara lumii pe care noi am urâţit-o. Sunt cei pe care i-am batcojorit neţinând cont de faptul că luăm în derâdere chipul binelui din noi. Sunt cei pe care i-am ignorat, deşi au venit în întâmpinarea noastră, fiind prea preocupaţi de puţinul ce ne rămâne în absenţa lor. Şi, mai ales, deşi sunt aici, printre noi, deşi îi putem vedea şi auzi (în primul rând deschizându-le o carte), i-am condamnat la tăcere – şi, pentru un om al cuvântului, tăcerea e moarte. Nu ei ne-au abandonat pe noi, ci noi pe ei. Nu ei au fost absenţi din lume, ci noi, cei care i-am dat la o parte graţie telecomenzii. Nu ei şi-au trădat misiunea, spunând ceea ce aveau de spus, ci noi, care mereu dorim altceva. Sunt aici şi acum, în lumea noastră, dar sunt stingheri în ea. Şi totuşi, sunt singurii care ne mai pot conduce în lumea de dincolo de ecrane. Se cuvine să le spunem numele şi, în egală măsură, se cuvine să le adresăm, fiecăruia, o reverenţă:

Ana Blandiana. Marea Doamnă a literelor noastre, cea ale cărei versuri au fost ferestre în zidul de smoală al altui timp, cea care a redat – unui popor amnezic – memoria suferinţei refulate, creatoarea Academiei Civice şi a Memorialului de la Sighet. Cine nu i-a citit poeziile nu ştie care e echilibrul dintre greutatea şi graţia fiecărui cuvânt; cine nu i-a parcurs eseurile nu realizează ce e transparenţa lucidităţii şi cine nu a fost în Casa Ororii de la Sighet nu-şi cunoaşte datoria de memorie. S-au spus, despre această minunată poetă, cuvinte mai grele decât cele ce li se cuvin răufăcătorilor. Lentila lucidităţii proprii le va fi amplificat şi mai mult. Dar poate că, la ceasul deznădejdii, Ana Blandiana îşi va fi repetat sieşi cuvintele al căror înţeles noi nu-l mai percepem decât atunci când ne zbatem în nopţile bântuite de ticăloşia faptelor noastre diurne: “O, dacă am şti să ne bucurăm aşa cum ştim să suferim!”

Andrei Pleşu. Prezenţa lui în lumea noastră ne aminteşte mereu că rigoarea şi frumuseţea sunt aversul şi reversul vorbei bine cumpănite. Îi datorăm, alături de eseurile sale, deopotrivă bine închegate şi aşezate sub semnul libertăţii interpretative, cea mai tenace rezistenţă la tentaţia crispării. Am învăţat de la Andrei Pleşu că, pentru a putea vedea cu adevărat realul, trebuie – la fel ca-n cazul unui tablou – să luăm o distanţă faţă de el şi că cea mai bună distanţă are ca marcă surâsul, adumbrit de o uşoară melancolie. Să mai spunem un lucru: Andrei Pleşu este creatorul singurei instituţii de excelenţă din România: Colegiul Noua Europă, ai cărui alumni sunt, cu toţii, purtătorii unei încărcături care, trecând din generaţie în generaţie, articulează o tradiţie. Şi despre Andrei Pleşu s-au spus ignominii fără număr; le-a tratat zâmbind, dar – indiscutabil – multe îl vor fi durut.

Gabriel Liiceanu. Autorul unei carţi – “Jurnalul de la Păltiniş” – care a conturat destinul a generaţii de studenţi. Una din vocile, clare şi distincte, care au numit fără echivoc ambiguităţile vinovate ale lumii noastre. Dacă în studiile lui acribe găsim dovada unei rezerve sub care se mişcă tectonica pasiunilor, eseurile pe teme de actualitate sunt expresia pasiunii unei firi rezervate. Gabriel Liiceanu e creatorul Editurii Humanitas: am crescut cu carţile ei, ne întoarcem la ele, le urmărim în continuare şi, dincolo de toate dezamăgirile acestor 25 de ani, Editura Humanitas e una din realizările adevărate fără de care acest timp nu ar putea fi conceput. S-au spus pe cât de multe, pe-atât de nedrepte şi despre el şi poate cea mai nedreaptă dintre toate a fost tăgăduirea moştenirii lui Noica, pe care prin propria lui operă – cea scrisă şi Editura – ne-a dăruit-o tuturor.

Horia-Roman Patapievici. Autorul unei cărţi – “Zbor în bătaia săgeţii” – care a însemnat la fel de mult pentru o generaţie, ca şi “Jurnalul de la Păltiniş” pentru precedenta. Şi a încă uneia – “Omul recent” – care decriptează, cu sutilitate şi cu graţie, codul modernităţii. Îi datorăm cu toţii lui Horia-Roman Patapievici (dimpreună cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu) titlurile majore ale cărţilor ce ne-au format, pe care ei, cei dintâi, ni le-au făcut cunoscute. Şi, mai ales, îi datorăm un fel de a scrie în care rigoarea ştiinţifică a argumentului întâlneşte formularea decantată de un lung exerciţiu al literaturii. Timp de 7 ani Horia-Roman Patapievici a fost directorul Institutului Cultural Român. În aceşti 7 ani am avut şi noi, ca popor, un profil cultural şi, mai ales, unul gândit şi realizat din ţară, nu din emigraţia lui Eliade sau Cioran. A fost un septenat de graţie susţinut munca unui om (şi a unei echipe) care şi-a sacrificat propriile proiecte pentru a ne da un proiect de anvergură tuturor. Şi cu ce a fost răsplătit? Cu durerea – fără margini – de a-şi vedea munca distrusă de instrumentele resentimentului. Omul căruia s-ar cuveni să-i mulţumim de câte ori îl vedem nu are loc în nici una din Universităţile României. Şi asta spune mult despre Universităţile noastre! Mai mult decât atât, acest om a fost scuipat în plină stradă. Da, cel care făcut atâta pentru ca atunci spui în străinătate România să nu-ţi fie ruşine, a fost scuipat de un semen al nostru pentru care românitatea se concentrează într-o flegmă. Toţi cei care am tăcut atunci mestecăm acea flegmă.

Andrei Cornea. Elinistul care ne-a dat tălmăcirea “Republicii” lui Platon, a “Metafizicii” lui Aristotel şi a “Eneadelor” lui Plotin e unul din cei mai atenţi analişti ai politicii din România. Editorialist al “Revistei 22”, ne-a dat – în peste două decenii – cea mai detaliată, mai lucidă şi mai corectă descriere a vieţii noastre publice postrevoluţionare. Se cuvine a menţiona aici tot ceea ce înseamnă “Revista 22”: după Revoluţie aceasta a fost exact ceea ce înainte de 1989 a fost potul de radio “Europa Liberă”. Mulţi ascultau Europa Liberă, puţini citesc “22”-ul. Şi nu revista e de vină, ci noi, cei din care a dispărut nevoia de a auzi vocea conştiinţei.

Neculai Constantin Munteanu. A fost, timp de un deceniu, vocea cea mai cunoscută din România. Când, după 1990, a venit printre noi, nu l-am mai recunoscut. El a rămas acelaşi – noi ne-am schimbat. I-am refuzat, într-un mod incalificabil, direcţia Televiziunii, i-am pus în cârcă toate relele şi nimeni n-a observat când a plecat iarăşi, într-un exil poate mai greu decât cel dintâi. Neculai Constantin Munteanu era el însuşi o şcoală de jurnalism – nici una din Facultăţile populate cu indivizi ce n-au scris un articol la viaţa lor nu s-a gândit să-l invite. Inţiativa de-a aduce în ţară arhiva Europei Libere n-a reuşit să adune fondurile necesare proiectului. După 25 de ani ne aflăm tot în etapa negaţiei: nu vrem să ne amintim, ci să uităm. Să ne uităm.

Mircea Cărtărescu. Cine mai ştie astăzi cine era prim-ministrul României pe vremea când Eliade scria “Maiytrei”? Peste un veac, când nici unul dintre noi (inclusiv oamenii politici) nu va mai fi, din această vreme nu vor rămâne decât câteva nume pe care copiii le vor învăţa la şcoală. Primele dintre ele vor fi cele ale lui Mircea Cărtărescu şi Horia-Roman Patapievici. Poetul care ne-a făcut contemporani cu lirica americană s-a dovedit a fi, deopotrivă, eseistul ce ne-a arătat modernitatea neştiută a literaturii noastre şi, mai ales, prozatorul ce ne-a învăţat arta visului cu ochii deschişi. Cel despre care s-a spus că e un singuratic s-a implicat în viaţa cetăţii şi şi-a primit răsplata: un circ mediatic menit a ne arăta tuturor că cel mai aparte talent al literaturii noastre actuale se reduce la ceea ce pot vedea din câţiva pensionari ai unui post de televiziune. O istorie ce-o amintea pe cea a lui Odobescu cu “Closca cu puii de aur” la Paris. Eterna şi fascinanta noastră istorie!

Ileana Mălăncioiu. Poeta durerosului şi gânditoarea tragicului, dar nu mai puţin directoarea Editurii Litera, pe vremea căreia au fost publicaţi Ghiţă Ionescu şi Andrei Saharov. Ileana Mălăncioiu este, deopotrivă, un comentator grav al vieţii noastre sociale; textele ei interpelează conştiinţa cititorului şi-o solicită la acea luciditate aspră din care se naşte bunătatea dăruirii. Discretă, Ileana Mălăncioiu s-a văzut abandonată uitării.

Se cuvine sa-i mai amintim aici pe Tia Şerbănescu, a cărei ironie casantă ne trimite întodeauna la trista realitate din spatele cuvintelor, pe Mircea Mihăieş, ilustrul anglist, care – de ori câte ori a fost nevoie – a pus degetul pe plăgile lumii noastre, pe Lucian Boia, care ne-a arătat cortina miturilor pentru a ne întreba care e rostul ei, pe Teodor Baconschi, care a îmbinat rigoarea filosofiei patristice cu fervoarea angajamentului civic (ce nu i-a adus decât amărăciune), pe Ion Vianu, un medic atent la patologia sufletelor noastre, pe cei mai atenţi şi mai lucizi cititori ai contextului în care ne mişcăm – Valentin Naumescu şi Octavian Manea – şi pe prietenii noştri, niciodată departe, Catherine Durandin şi Tom Gallagher. Dar, mai înaintea tuturor, ne mai amintim măcar că încă trăieşte, încă e printre noi cea care ne-a dat totul şi-n care s-a aruncat cu orice, cea care vreme de cinci ani s-a identificat în lume cu România, România adevărată, nu România lui Ceauşescu: Doina Cornea? Mai vedem silueta ei firavă printre munţii de obiecte destinate gunoiului cu care ne înconjurăm? Dar de silueta dreaptă a Regelui – memoria noastră vie – ne mai amintim? O viaţa pusă în slujba unei anumite idei de România e condamnată în numele faptului – pe care i-l impune statutul său – de a da mâna cu toţi prim-miniştrii României. Uităm însă că pe aceşti prim-miniştrii nu Regele i-a les, ci noi. Şi apoi sunt “cei care nu mai sunt”, dar care continuă să ne însoţească: Corneliu Coposu, Corneliu Baba, Vasile Paraschiv, Elisabeta Rizea, Tudor Greceanu şi atâţia alţii.

S-a spus, prea de multe ori, că noi nu am avut un Havel. Ba da, l-am avut: toţi cei menţionaţi sunt feţele şi vocile Havel-ului românesc. Poate mai corect ar fi să spunem că ei nu au avut un popor precum cel care i s-a încredinţat lui Havel. Oamenii pe care i-am amintit ar face cinste oricăreia din marile universităţi occidentale. Şi orice asemenea universitate i-ar cinsti la măsura adevăratei lor valori. Dar ei au ales să rămână aici. Şi au ales să facă ceva aici. Cei mai mulţi dintre noi nu am fost puşi în faţa acestei alegeri; probabil că dacă ni s-ar da şansa am pleca cu prima ocazia. Am rămas aici în mod inerţial pentru că nu avem unde să mergem, pentru că e prea târziu ca să mai începem, pentru că nu mai credem în steaua care ne-ar arăta drumul printre străini. Şi, rămaşi în virtutea acestei inerţii, nici nu facem nimic; ne târâm zilele de la un salariu la altul, de la o pensie la alta, răstindu-ne la cei mai slabi decât noi, încurcaţi în afaceri de care nu ne vedem scăpaţi, fără nici un alt orizont decât acela de-a ne vedea copiii “asiguraţi” şi cât mai departe de aici. Suntem cei care nu mai au unde să se ducă, cei cărora mizeriile cotidiene ale guvernanţilor şi ale şefilor de tot soiul au ajuns să le deseneze geografia vieţii şi care s-au obişnuit – ba chiar le plac – lăturile cu care îi inundă zilnic canalele de televiziune. Ce putem face altceva? Cum putem să-i înţelegem pe cei care au ales să rămână? Care au ales conştient acest lucru ştiind bine că singura recunoştinţă de care vor avea parte pentru tot ceea ce fac este jignirea şi apoi uitarea dn partea celorlaţi? Alegerea acestor oameni ne e la fel de străină ca şi suferinţa celor ce-au îndurat violenţa comunismului. Logica zilelor noastre ne spune că nu sunt decât nişte nebuni, poate uneori cu accente sublime, dar totuşi nebuni. Doar logica nopţilor chinuite ne spune că felul lor de a fi altfel decât noi e o chemare la acel mai mult pe care îl trădăm zilnic. Pentru că nu ne putem ridica la altitudinea lor, îi vrem coborâţi la nivelul nostru. Pentru omul care scuipat pe Horia-Roman Patapievici România e asemeni unei ectoplasme care iese din gât; din gâtul lui şi din gâtul celor care-i urlă zilnic din televizor. Oamenii pe care i-am pomenit au fost huliţi pentru un lucru esenţial: capacitatea lor de a numi adecvat lumea şi, implicit, de-a ne arăta sensul “vieţii în adevăr”. Nu există nimic mai primejdios pentru minciuna ajunsă normalitate şi pentru ticăloşia agrementată cu rânjet şi costum decât conştiinţa lucrurilor ce nu pot fi falsificate. De aceea simte istinctiv nevoia de a mânji cu propria-i murdărie tot ce-i aduce aminte de impostura lui.

Noi toţi avem probleme: părinţi bolnavi, copii la şcoli, credite de case, concurenţa pentru un post, nevoia unei vacanţe în străinătate, etc. Aceste probleme sunt atât de multe încât nu mai vedem problematicul lumii în care trăim. Când cineva ne aduce aminte de el, îi răspundem că plătim – din impozitele noastre – nişte oameni care să se ocupe de aşa ceva. Dar de ce-i plătim? Ca să adune împreună sub semnul gândirii şi al responsabilităţii faţă de ceea ce ne e comun? Nu. Ci ca să ne spună că nu sunt probleme, că totul merge bine şi fiecare poate să-şi vadă de ale lui. Şi ne apucăm – pentru a n-a oară să ne extindem locuinţa, să ne-o zugrăvim şi să ne-o mobilăm, ca şi cum acesta ar fi orizontul nostru ultim. Şi apoi, sisific, când vom fi gata o vom lua de la început. Atât de ocupaţi cum suntem, nu mai avem vreme de-a asculta vocile ce ne vorbesc despre lumea ce se deschide dincolo de pragul caselor noastre şi care leagă aceste case într-un întreg (ce poate fi oraşul, sau satul, sau ţara întreagă). Nu mai acordăm nici o atenţie felului în care ne mobilăm pe dinlăuntru, grijii faţă de curăţenia sufletului şi ordinea gândirii. Nu mai vedem ceea ce ne leagă, ceea ce trece de la unul la altul ca împlinire a unei promisiuni, ca ajutor firesc şi ca bucurie partajată. Şi de aceea casa noastră aranjată e asemeni unui peisaj selenar; singurii ei oaspeţi sunt spectrele ce bântuie pe ecranele televizoarelor. Aceste spectre au devenit companionii nostri sau noi am devenit animalele lor de companie? Oricum ar fi, din cauza lor, a dorinţelor şi a resentimentelor noastre nu-i mai auzim pe cei vii. Nici pe cei pe care i-am pomenit mai sus, nici măcar pe proprii noştri copii care – ajunşi la vârsta întrebărilor – ne solicită să le spunem de ce e atât de prost întocmită lumea pe care le-o lăsăm moştenire. Nu mai auzim nimic, nici măcar vidul care creşte în noi. Doar ni se pare că, deşi am încercat totul, nu ne-a reuşit nimic şi, prin urmare, că în această vale a plângerii nu mai merită făcut nimic. Tovărăşia spectrelor ne-a transformat pe noi înşine în nişte spectre: umbre ale unor suflete arse de razele ecranelor cu care ne-am înconjurat.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro




























Astra Film Festival 2017

VIDEO INTERVIU Bill Nichols, critic de film si pionier al studiului de film documentar: In timpul facultatii inca nu stiam ce voi deveni. Eu nu eram interesat sa fac bani, ci cautam implinirea. Si a durat o vreme sa imi dau seama.

Bill Nichols, critic de film american, profesor emerit si un pionier al studiului de film documentar contemporan a discutat in cadrul unui interviu despre visele si aspiratiile din tinerete, tehnicile din filmele documentare si influenta tehnologiei in industria cinematografica.
  • Intra in articol pentru a citi principalele declaratii ale lui Bill Nichols

1034 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS





Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi