11 septembrie 2001. E marti, ma pregatesc sa plec la facultate, tin un curs despre “Ascensiunea si caderea comunismului”. Aflu despre atacuri. Ajung la College Park, decid sa-mi tin prelegerea. Deruta, spaima, confuzie printre studenti. In loc de tema anuntata, tin o prelegere improvizata despre problema nihilism, terorism si “Demonii” lui Dostoievski. Despre demonismul asasin si despre fundamentalismul totalitar voi vorbi azi. E joi, 11 septembrie 2014, le voi prezenta studentilor la curs “Demonii” lui Dostoievski. Tema este utopia bolșevică. Secolul XX a fost secolul lui Lenin, deci al unui totalitarism născocit de marxistul iacobin născut la Simbirsk in 1870. Stalin, Mussolini, Hitler, Mao s-au inspirat din modelul leninist al partidului unic. Radicalismul islamist este tot o forma de totalitarism. Pentru a-l intelege, trebui sa intelegem totalitarismul ca miscare, ca univers psihologic, ca proiect milenarist.
Regimul totalitar care a stat la putere în România între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost unul de tip sovietic. Dacă nu înțelegem acest lucru, ne rătăcim într-un labirint de alibiuri, mituri și mistificări. Sigur, între 6 martie 1945 și 30 decembrie 1947, comuniștii nu au putut să instituie la nivel național teroarea care avea să urmeze, dar au pregătit-o sistematic, metodic, diabolic. După Declarația din aprilie 1964, PMR a obținut o relativă autonomie în raport cu Kremlinul, dar a rămas până la capăt fidel stalinismului național. De-sovietizarea a fost de fapt argumentul PMR/PCR pentru a evita de-stalinizarea. Nu spun că n-a existat de-sovietizare (de-rusificare), spun doar că finalitatea nu era una reformatoare. Ar fi putut să fie, dar n-a fost. Iugoslavizarea nu s-a întâmplat în România, unde dogmele leniniste au rămas intacte. Comuniștii români au rămas până la capăt devotați modelului sectar, ultra-birocratic, autoritar-militarist de tip bolșevic. Asemeni lui Stalin, Ceaușescu era convins că nu există fortăreață care să poată rezista asaltului comunist.
Unul dintre istoricii cei mai profunzi, subtili și informați ai leninismului este Alain Besançon. Pentru el, leninismul nu este (utilizez deliberat timpul prezent) doar o teorie a partidului de avangardă, a unei secte mesianice care pretinde să izbăvească umanitatea, a unei “comunități de aleși”, ci, mai ales, una a păstrării cu orice preț a puterii. În acest sens, Putin este un leninist. Contribuțiile lui Besançon aparțin celei mai rodnice și durabile tradiții a sovietologiei, alături de scrierile unor Seweryn Bialer, Franz Borkenau (cu al său fascinant volum “World Communism”), Karl-Dietrich Bracher, Archie Brown, Zbigniew Brzezinski, Abraham Brumberg (vreme de decenii, editorul și sufletul revistei “Problems of Communism”), Hélène Carrère d’Encausse, Stephen Cohen (cu ale sale iluzii, dar și cu biografia lui Buharin), Robert Conquest, Robert V. Daniels, Herbert G. Ellison, Merle Fainsod (unul dintre fondatorii Centrului de Cercetări Ruse la Universitatea Harvard), Iring Fetscher, Charles Gati, Abbott Gleason, Mikhail Heller, Paul Hollander, Ghiță Ionescu, Ken Jowitt, George Kennan, Leo Labedz (ani de zile editorul excepționalei reviste “Survey”), Wolfgang Leonhard, Moshe Lewin, Martin Malia, Alfred Mayer, Jules Monnerot, Norman Naimark, Aleksandr Nekrich, Boris Nikolaevsky (menșevicul care a publicat celebra “Scrisoare de la un Vechi Bolșevic”, text esențial al sovietologiei în prima ei etapă, în anii ’30), Richard Pipes, Peter Reddaway, Alfred Rieber, Henry Roberts (fondatorul Institutului de Studii Comuniste de la Universitatea Columbia, autorul unei cărți clasice despre România), Alvin Z. Rubinstein (mentorul meu la University of Pennsylvania), Leonard Schapiro, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, Bertram Wolfe. Apoi, generația de mijloc, George Breslauer, Caterina Clark, Timothy Colton, Karen Dawisha, Amy Knight, Bruce Parrott, Ilya Prizel, Karl Schlogel (autorul acelei istorii totale a funestului an 1937), Stephen Sestanovich, Angela Stent, Viktor Zaslavsky. Despre “școala revizionistă”, cu alt prilej. Unii și-au reconsiderat pozițiile din anii ’70 și ’80 (între aceștia, J. Arch Getty, chiar Sheila Fitzpatrick), alții mai puțin.
Despre mulți dintre cei menționați am avut prilejul să scriu. Pe unii i-am cunoscut personal, am stat de vorbă îndelung cu ei. Primii mei ani la Philadelphia, începând din septembrie 1982, au însemnat, în mare măsură, bucuria de a citi sovietologie. Citeam fără răgaz, seară de seară, adeseori în weekend-uri, am devorat colecțiile unor reviste precum “Encounter’, “Commentary”, “Survey”, “Problems of Communism”, “Dissent”, “The New Leader”. Am devenit eu însumi contributing editor la ORBIS și am scris în “Problems of Communism” și “Survey”. Am avut marele noroc să lucrez la Foreign Policy Research Institute (împreună cu Nils Wessel, Michael S. Radu, Alan Luxenberg, John Maurer) și să predau la University of Pennsylvania, să citesc în două biblioteci formidabile, să particip la dezbateri cu personalități precum Moshe Lewin, Mihajlo Markovici (un marxist disident din Iugoslavia, ulterior devenit, din păcate, suporter al lui Milošević), Elliott Mossman (specialist în Pasternak), Alvin Z. Rubinstein, Robert Strausz-Hupé (de-acum octogenar când l-am cunoscut, ambasador în Turcia, unul din influenții gânditori conservatori americani). De Richard Pipes m-am apropiat prin fiul său, Daniel, director al FPRI. Am recenzat în “Philadelphia Inquirer” cartea sa, “The Russian Revolution”. Cu Adam Ulam am stat de vorbă când a venit să țină o prelegere la Philadelphia. În 1988, împreună cu AZR, am mers să-l ascultam pe Boris Elțin, invitat de “World Affairs Council” din Philadelphia. Regretatul Viktor Zaslavsky a participat la conferințele pe care le-am organizat, începând din 2007, cu sprijinul universității mele, al ICR și al Woodrow Wilson Center. De Karen Dawisha, ani de zile colega mea la University of Maryland, azi directoarea Centrului Havighurst de Studii Ruse de la Miami University (Ohio), mă leagă o veche, incasabilă prietenie. Pomenesc aceste lucruri pentru a accentua că nu e vorba aici de o listă aleatorie de nume, ci de rezultatul unor decenii de lecturi, întâlniri, dialoguri, pe scurt, de o pasiune. O fac și pentru că nimic nu mă bucură mai tare decât șansa de a-mi exprima public admirația pentru acei intelectuali care au știut să reziste, spiritual si moral, atat de contagioasei si pernicioasei ispite totalitare. Din generația mai tânără, i-aș aminti pe Anne Applebaum, Leon Aron, Jörg Baberowski, David Brandenberger, Michael David-Fox, Orlando Figes, M. Stephen Fish, Igal Halfin, Stephen Hanson, Jochen Hellbeck, Catriona Kelly, Stephen Kotkin, Michael McFaul, Catherine Merridale, Jan Plamper, James Ryan, Simon Sebag Montefiore, Yuri Slezkine, Timothy Snyder, Françoise Thom, Vladislav Zubok, Amir Weiner, Nicolas Werth. Visez o colecție intitulată “Biblioteca de sovietologie” care să includă cărți ale autorilor amintiți, dar și ale atâtor altora. Sovietologia, un demers multidisciplinar, a avut cel puțin două funcții: să exploreze natura sovietismului și, în egală măsură, să lupte împotriva tendințelor de a prezenta totalitarismul bolșevic, mai ales după moartea lui Stalin, drept un autoritarism relativ benign. Cred că și-a atins ambele obiective.
Ceea ce aș numi noua kremlinologie, moștenind tradiția celei care a trăit clipele ei de glorie în tulburii și riscanții ani ai Războiului Rece, trebuie (în sensul de urgență strategică și morală) să se ocupe cu analiza “democrației administrate” care este putinismul, deci o pseudo-democrație, una de fațadă,
Cum poți înțelege în adâncime universul mental al unui Vladimir Putin fără a citi, să spunem, “The Soviet Political Mind” de Robert C. Tucker? Nu cred că exagerez când spun că, la nivelul exclusivismului, xenofobiei și intoleranței, Putka este urmașul lui Koba. Cum poți înțelege efortul său de a resuscita mitocrația sovietică fără a citi cărțile unor Besançon, Conquest, Malia, Pipes și Ulam? Cum poți înțelege declinul bolșevismului fără a-i citi pe Jowitt, Kotkin și Reddaway? Am încercat, împreună cu colegii mei, să susținem racordarea cercetării din România la această linie intelectuală. Din nefericire, efortul nostru a fost rapid abandonat după ce premierul Ponta a decis numirea echipei Dinu Zamfirescu-Andrei Muraru în fruntea IICCMER. Am vrut să fim sincroni, ni s-a răspuns: “Sunteți inutili”. În spatele deciziei sale au stat deopotrivă mărunte interese politice și o imensă, vastă ignoranță.
