Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

“I pay taxes, you work for me!”

de Stefan Liiceanu     Contributors.ro
Joi, 11 septembrie 2014, 8:44 Actualitate | Opinii

Stefan Liiceanu
Foto: Arhiva personala

Brînză topită și acte fiscale

Într-o bună zi de august, în care arșița din București era mai degrabă a lunii lui Cuptor decât a lunii lui Gustar, am avut neplăcerea de a fi nevoit să rezolv o banală chestiune administrativă la Direcția Impozite și Taxe Locale a Sectorului 5. Deși știam că mulți bucureșteni erau plecați în vacanță, și orașul astfel mai gol, nu îmi făceam iluzii cu privire la efortul mental pe care urma să îl depun, și nici nu mă așteptam să-mi închei „misiunea” relativ prompt. Intrând în sediul respectiv, neadecvat semnalat de pe stradă, privirea mi-a fost întâmpinată de câteva ghișee cu ramă de lemn vechi, cu geamuri murdare pe care, cu bandă adezivă deja trecută de timp și pe jumătate dezlipită, erau lipite tot felul de anunțuri. Ajuns la „Informații”, o întreb pe doamna din spatele pupitrului: „Bună ziua, unde pot să…?” A ridicat ochii, mi-a cerut, scurt, câteva detalii și, vădit deranjată, a răspuns sec: „Ghișeul 8!”. La ghișeul 8 așteptau doar patru oameni. M-am așezat la rând și, curios să observ comportamentul oamenilor în diferite situații, am încercat să „pipăi” atomsfera, uitându-mă atent, fără grabă, în jur.

Primul lucru care m-a frapat a fost aerul servil al celui din capul cozii în timp ce discuta cu angajata de la ghișeu: „Săru mâna doamnă, dacă puteți să” Limbajul corporal al acelui domn era umil, avea pe față un zâmbet împăciuitor, mici plecăciuni ciudate. Stătea încovoiat cât mai mult peste micul spațiu dintre geam și ramă prin care trebuia să te înțelegi cu funcționara. Oare de ce, m-am întrebat, se întâmplă toate astea, dacă funcționara lucrează pentru acel domn și, indirect, este angajată de el, salariul și pâinea fiindu-i plătite din taxele lui? Mi-am amintit imediat cuvintele unui prieten american cu care am avut ocazia să lucrez ani de zile. Spunea, cu privire la funcționarii publici: „I pay taxes, you work for me!”. Și chiar știa să-și ceară drepturile, fără agresivitate, fără brutalitate, dar cu severitatea omului conștient de ce anume a dat și de ce anume așteaptă în schimb.

Între timp, în dreapta mai erau două ghișee și trei funcționare, neservind pe nimeni. Vorbeau, râdeau, ba chiar una dintre ele părea extrem de bine dispusă, cu un zâmbet permanent pe buze. Timp de trei sferturi de oră cât le-am observat pe cele trei doamne, nu cred că au „muncit” mai mult de zece minute. Într-un final mi-a venit rândul. Funcționara de la ghișeul 8 mi-a dat niște instrucțiuni de completare a formularelor imposibil de descifrat, mai ales că vorbea cu capul în jos și repede, iar eu nu aveam decât un spațiu de 20 de centimetri prin care să o aud. Am întrebat din nou, și din nou, până când am ajuns la un soi de „înțelegere” cu funcționara și m-am retras să completez hârtiile. Revenit la ghișeu, am avut surpriza zilei: acum funcționara tartina câteva felii de pâine cu brânză topită care curgea pedelături, peste documentele din fața ei, și îmi spune cu un ton care cerea înțelegerea: „O să vă fac imediat formularele, dar stați o clipă să împart mâncarea cu colegele.” Era ora 16:00. Nu era pauză de masă.

Terminându-se acest episod trist, care mi-a consumat aproape o oră și jumătate, am reflectat la situație. Să fie sărăcia României cauza acestui stil de batjocură (pesemne inconștientă) a funcționarilor publici față de contribuabili? Să fie rezultatul istoriei chinuite a țării noastre, cum specula Kunisch în fragmentul pe care l-am ales ca motto pentru acest text? Sau poate țara este doar „prost tocmită,” după cum spunea Eminescu la vremea lui? În loc să mă lamentez pe teme care vă sunt prea bine cunoscute, o să vă povestesc mai degrabă cum arată o țară în care cetățeanul este respectat de către aparatul administrativ, o țară în care primești corect față de ce dai și ce ți se ia prin puterea autorității.

Unul dintre cele mai confortabile orașe din lume

La aproximativ 9.000 de kilometri de București, către est, se află un mega-oraș de-a dreptul impresionant. Este vorba de metropola Tokyo, al cărei nume în limba japoneză înseamnă simplu „Capitala de (la) est”. Orașul, cu siguranță, își merită titlul de metropolă, întrucât pe o suprafață de opt ori mai mare decât cea a „Micului Paris,” el găzduiește un furnicar de oameni, mai precis 13,4 milioane de locuitori, conform datelor din luna august a acestui an (statisticile se publică in timp util în Japonia, apropo), sau aproximativ 11% din populația țării. Gradul de dezvoltare urbană și civilizație a metropolei Tokyo este greu de depășit până și în țările cele mai dezvoltate din lume. Revista de afaceri Monocle cu sediul în Londra, care publică o anchetă anuală despre 25 de orașe cu cel mai înalt grad de „calitate a vieții” din lume, clasează capitala niponă pe locul doi în anul 2014, imediat după Copenhaga, și urmată de Melbourne, Stockholm, Helsinki, Vienna și Zürich. Principalele criterii de selectare ale orașelor pentru anchetă sunt transportul public, criminalitatea, calitatea arhitecturală, eficiența și rapiditatea de implementare a politicilor urbane de dezvoltare, și sistemul medical.

Uitați mașina, există transport public

În Tokyo, rețeaua de transport public, care numără nu mai puțin de 500 de stații de tren (2), este atât de eficientă și curată încât a avea un autoturism în acel oraș este mai degrabă o bătaie de cap decât un avantaj (deși vă asigur că nu există gropi). De aceea nu este de mirare că în acest megalopolis găsim cea mai folosită stație de tren și metrou din lume – Shinjuku (pronunția în română este „Șingiucu”). Cu peste 200 de intrări și 36 de peroane, prin ea se perindă, zi de zi, în medie 3,7 milioane de pasageri, aproape de două ori populația Bucureștiului! Fiecare linie de tren este semnalată cu o culoare specifică în mai multe locuri din stație, și numele liniilor este indicat în limba japoneză, engleză, coreeană și chineză. Este practic imposibil să te pierzi dacă ai un minim simț al orientării, deși stația în sine este de-a dreptul gigantică. Tot în Tokyo se află și renumita stație Shibuya, prin care trec zilnic aproximativ 3 milioane de oameni, și care are în jurul ei un sistem original de zebre diagonale menit să înlesnească fluxul atât de mare de trecători (a se vedea fotografia de mai jos).

Trecere pietonală lângă stația Shibuya

Sursă: autor.

Când 1 face cât 14

Deși aflat în co-proprietate între guvernul japonez și guvernul metropolitan Tokyo, metroul din capitala niponă este la fel de eficient și curat precum sistemul de trenuri. Lungimea totală a magistralelor este de 195 de kilometri și zilnic peste 6 milioane de locuitori folosesc metroul. Numărul de angajați ai companiei Tokyo Metro este de aproape 9.200 de oameni. Pe o cifră de afaceri de aproape 2,9 miliarde de euro în anul fiscal 2013, metroul din capitala niponă a făcut un profit de 13%. În București, lungimea rețelei de metro gestionate de compania Metrorex se întinde pe aproape 70 de kilometri, cu un trafic mediu zilnic de 600 de mii de oameni, conform datelor din anul 2012. Interesant însă este faptul că Metrorex are 4.120 de angajați cu salarii medii de 5.800 RON pe lună (de aproape 3 ori mai mare decât media pe economia românească) și pierderi cumulative în ultimii patru ani de aproape 40 de milioane de euro (23% din cifra de afaceri, dacă excludem subvențiile de la stat care sunt de două ori mai mari decât producția vândută). Cum se poate ca japonezii să transporte zilnic milioane de oameni cu un număr doar dublu de angajați față de metroul București și să facă și un profit, fiind instituție publică? Raspunsul este: eficiență și seriozitate. La noi metroul este pur și simplu o schemă de șomaj ascuns, nu un serviciu rentabilizat destinat publicului, pentru că dacă luăm în calcul subvențiile de la stat (=taxele noastre) și pierderile anuale, costul metroului pentru cetățean este enorm. Pentru cei interesați, am rezumat în tabelul de mai jos o situație comparativă a celor două sisteme de metrou. Concluzia – incredibilă – este că ceea ce face Tokyo Metro cu 1 angajat, Metrorex face cu 13.5! (99.2 de angajați Metrorex per lungimea rețelei înmulțit cu traficul zilnic, față de 7.3 angajați ai companiei Tokyo Metro). Suntem o țară săracă, și de aceea ne permitem să aruncăm cu banii și să facem treaba mereu cu un sfert de măsură.

Sursă: Tokyo Metro, Metrorex, calcule autor.

Mulți români în cutia cu porci

Deși atâtea milioane de oameni conviețuiesc într-un spațiu relativ restrâns, rata criminalității este mică. În anul 2012, de exemplu, s-au înregistrat aproximativ 172 de mii de incidente penale (și dintre aceastea 73% reprezintă furturi, mai ales de biciclete), adică aproape 1.300 de incidente penale la 100 de mii de locuitori (de dragul comparației, Tokyo avea 941 de incidente de furt la 100 de mii de locuitori față de 2.026 de incidente în București). De remarcat de asemenea că în anul 2013 existau puțin peste 63 de mii de străini arestați preventiv și/sau deținuți de poliția metropolitană Tokyo pentru diverse infracțiuni, dintre care peste 60% erau chinezi și coreeni, cum de altminteri, gândind geografic, e de așteptat. Dar nici românii nu s-au lăsat mai prejos. Datele atât de minuțios înregistrate de poliția japoneză ne arată faptul că dintre infractorii din Europa, relativ puțini la număr (doar 2.4% din total), românii au fost pe primul loc în 2013, cu 158 de bărbați și 168 de femei aflați în conflict cu legea și deținuți în unitățile poliției pe timpul investigației, loc care se numește în jargonul cotidian „butabako,” adică ”cutia cu porci.” Cum în Japonia există aproximativ 2.200 de cetățeni români, rezultă că în anul trecut 15% din populația română din Japonia este compusă din infractori (pentru cei curioși, la capitolul infractori din Europa, urmează Rusia cu 296 de oameni, Anglia cu 267 de oameni, Franța cu 156 și Lituania cu 127). Poate că motto-ul „Mândri că suntem români!” a prins la noi în țară, dar printre românii onești din Japonia nu are aplicabilitate. Ce-i drept, de-a lungul anilor mei în Japonia am remarcat că românii erau cunoscuți pentru trei și numai trei lucruri: Dracula, Nadia Comăneci și dansatoarele-prostituate din districtul roșu al Tokyo-ului. Bulgaria, în schimb, era cunoscută pentru două și numai două lucruri: iaurt și trandafiri.

Curățenia e sfântă, căci omul sfințește locul

Lăsând de-o parte rata redusă de criminalitate din Tokyo (și contribuția românilor la ea), este un adevăr că societatea japoneză se bucură de o etichetă deosebită între cetățeni, pe de o parte, și se bucură de un contract social bine definit și respectat între cetățeni și sectorul public, pe de alta. Fără acest lucru, ar fi greu de imaginat cum pot conviețui, într-o ordine de invidiat, peste treisprezece milioane de locuitori.

Printre regulile de coabitare a cetățenilor din metropola Tokyo, menținerea curățeniei în spațiul public se află la loc de vârf. El nu este un „spațiu al nimănui,” ci unul însușit de toți. În Tokyo, nu numai că cetățenii, sau măcar majoritatea lor, nu fac mizerie, dar cei care sunt prinși aruncând gunoi pe jos sau, și mai grav, cei care nu împart gunoiul menajer pe cele patru categorii prestabilite (sticlă, metale, plastic și gunoi perisabil ce poate fi incinerat), sunt prompt mustrați de cei din jur. În cazul gunoiului incorect sortat, gunoierii pur și simplu nu îl ridică și astfel rămâi cu punga de gunoi încă o saptamână în casă (gunoiul se scoate afară numai în dimineața colectării). Și gândiți-vă că metropola Tokyo produce anual aproape trei milioane de tone de gunoi, sau cam jumătate din toată producția de grâu din România din anul 2013!

Există însă țări și mai stricte în privința menținerii curățeniei publice. În Singapore, de pildă, dacă ești prins scuipând pe stradă sau aruncând cel mai mic gunoi, fie că este gumă de mestecat, fie că este un muc de țigară sau un șervețel, ai parte de două episoade, unul mai ușor de înghițit și altul de-a dreptul umilitor. Primul este o amendă echivalentă cu până în 1000 de dolari americani, al doilea este pedeapsa ca, timp de câteva ore sau chiar zile, să faci curat în oraș, acolo unde ți se ordonează, purtând o vestă galbenă pe care scrie în litere mari Corrective Work Order (CWO), iar agențiile media locale sunt deseori invitate să filmeze experiența umilitoare a grupului de curățători civili. Am avut ocazia să observ un astfel de grup de „infractori” curățind cuminte strada cu poliția lângă ei. Nici nu ai cum să nu-i vezi dacă ești în zonă, căci vestele lor se fac clar remarcate. (Oare cum are merge o astfel de lege în România?). Acestă lege împotriva celor lipsiți de bun-simț a fost adoptată în anul 1992, și de atunci există evidențe statistice că rata „infracțiunilor” a scăzut semnificativ.

Corrective Work Order

Sursă: AsiaOne Singapore.

În Tokyo nu se merge atât de departe, întrucât conștiința curățeniei și a ordinii de care dau dovadă locuitorii este deosebit de puternică. Iată două exemple grăitoare, surprinse în poze. În Japonia nu există cerșetori, cel mai apropiat termen de ceea ce ne imaginăm noi când spunem „cerșetor” fiind „oameni fără casă”, homeless. Ministerul Sănătății și Muncii din Japonia estimează că la începutul acestui an existau 7.500 de astfel de oameni (majoritatea bărbați), ceea ce față de o populație totală de 127 de milioane de oameni este practic zero. Mai bine de jumătate din acești „cetățeni înstrăinați,” cum li se spune în limba japoneză, stau în parcuri sau pe marginea râurilor, nederanjând pe nimeni, neinterferând cu trecătorii, niciodată cerșind bani sau „doar mâncare” (cum mi se cere mie deseori pe străzile Bucureștiului), și câștigând un ban-doi din culesul și vânzarea cutiilor de carton sau de plastic, a sticlelor de suc sau dozelor de Cola goale aflate în coșurile de gunoi. Iată în poza de mai jos un astfel de homeless împovărat de ani, undeva în partea de est a Tokyo-ului, fotografiat la finele lui 2013. Observați ce curat își ține „proprietățile”, acelea puține câte sunt? Sticlele de ceai japonez sunt meticulos prinse în partea din spate a coșului lui ambulant, și, dacă vă uitați atent la coș, vedeți în partea de jos în față până și… un făraș roz!

Un homeless în Tokyo

Sursă: autor.

A doua și a treia poză sunt la fel de surprinzătoare pentru ochiul român. Aici avem de-a face cu trei muncitori de pe un șantier de lângă stația Tokyo care se pregătesc să-și termine tura. Ei se uită diligent la talpa pantofilor, ca nu cumva noroiul sau mizeria de pe tălpi să ajungă pe străzi. Oricum, șantierul în sine arată lună, după cum puteți vedea în fundal și, de obicei, el este de asemenea ascuns privirilor de către panouri glisante (acestea se văd în dreapta pozei). Din poză, cel puțin mie mi se pare că pantofii celor trei muncitori sunt curați. Dar nu și pentru standardele japoneze! Așa că urmează, bineînțeles, curățirea! Nu este cazul să caut ceva asemănător la noi în țară, așa că vă propun să ne uităm mai departe la instituțiile publice din Tokyo și cum își tratează ele „clienții,” adică locuitorii și contribuabilii.

Muncitori își verifică pantofii după terminarea lucrului pe șantier să nu facă mizerie pe stradă

. . . Urmează curățirea, deși pantofii abia că sunt murdari

Sursă: autor.

Sectorul public CHIAR muncește pentru public

Dacă cetățenii sunt atât de conștiincioși în a menține curățenia și ordinea, primăriile și instituțiile publice își fac și ele datoria după cum se cuvine și într-un mod extrem de transparent. Contractul social dintre indivizi și administrația publică este respectat de către ambele părți, astfel încăt cei care plătesc taxe pot vedea negru pe alb când și cum sunt folosiți banii strânși la buget.

Precum capitala noastră, metropola Tokyo este împărțită în sectoare, 23 în total. Spre deosebire de București, fiecare sector din metropola Tokyo are o emblemă (un copac și o floare), așadar un fel de a conferi cetățenilor o identitate colectivă aparte. Cele 23 de sectoare se mândresc cu aproape 650 de spitale, 3.300 de școli, și aproximativ 400 de biblioteci publice. Sistemul de asistență pentru publicul din metropolă este gândit întocmai pentru a fi în slujba publicului și, pe baza acestui principiu, există nu numai secții de poliție propriu-zise, ci și aproape 1.200 de mini-posturi polițienești care împânzesc orașul. Acestea sunt de obicei ocupate de doi sau trei ofițeri de poliție care își împart sarcinile între patrularea zonei în mod regulat 24 de ore din 24 și asistarea cetățenilor cu informații utile sau cu alte feluri de ajutor. Dacă nu este nimeni în incinta mini-postului când ai nevoie de ajutor, nu este nici o problemă: chiar la intrare există un telefon care te conectează direct la ofițerul de poliție care patrulează zona pe moment.

Cum arată o primărie din Tokyo? . . . Greu de crezut, dar perfect adevărat

Unul dintre cele 23 de sectoare ale metropolei Tokyo se numește Bunkyo, care se întinde pe o suprafață de 11.3 km2, cu o populație de aproape 200 de mii de locuitori. Copacul simbol al sectorului este Ginkgo Biloba, care împânzește străzile acelei zone și ale cărui frunze devin de un galben intens în toamnă, contrastând perfect cu cerul albastru, senin, tipic pentru acea perioadă a anului în Tokyo. Am avut onoarea și plăcerea de a locui vreme de șapte ani de zile în acel sector. Este un sector „cultural” prin definiție, și până și numele o spune. Bunkyo înseamnă în limba japoneză „capitala literelor.” Acolo au trăit și creat câțiva dintre giganții literaturii nipone din secolul XIX, precum Soseki Natsume și Mori Ogai. Și tot în Bunkyo se află cea mai renumită universitate din Japonia, Universitatea Tokyo, echivalentul Harvard-ului din SUA.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


























4073 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi