Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

O scoala pentru mediocritate

de Oana Moraru     Contributors.ro
Marţi, 9 septembrie 2014, 10:43 Actualitate | Opinii

Oana Moraru
Foto: Arhiva personala

O MAJORITATE MEDIOCRA SI O EXTREMĂ SLABĂ, IRECUPERABILĂ

Cea mai mare problemă a sistemului educațional în România este că produce o masă critică de copii care și-au pierdut motivațiile, valorile și modelele. Dincolo de câteva vârfuri, media este slabă, iar extrema cea mai de jos este nerecuperabilă. Cei mai mulți tineri ies din școli blazați, confuzi și dezorientați.  Nu numai că nu au competențe clare formate pentru un domeniu, dar nici starea de spirit suficient de bună să iși dorească să se fomeze sau să se califice la locul de muncă. Ei sunt tinerii marginalizați de sistem încă din clasele primare, pentru că nu țineau pasul cu cei mai buni în clasă. Mulți sunt târâți până la clasa a XII-a într-o stare de semianalfabetism pe care generații de profesori o trec cu vederea, ca să nu fie nevoiți să o justifice.

ȘCOALA ROMÂNEASCĂ ESTE O ȘCOALĂ DE PORTOFOLIU A PROFESORULUI

Nu e în totalitate vina copiilor sau a famililor. De cele mai multe ori elevii își pierd interesul pentru că școlile nu au politici reale de punere a copilului pe primul plan, și, implicit, nu recunosc în copii diversitatea, diferențele naturale de ritm, interes sau predispoziții specifice vârstei. În centrul culturii școlare sunt profesorii și portofoliile lor, rezultatele lor la clasă, gradele lor didactice, examenele lor, comisiile lor, inspecțiile lor, funcțiile lor, vechimea lor, reputația lor, etc. Copiii sunt cumva acolo ca să justifice existența normelor, a catedrelor și a funcțiilor. Un proces natural de 4-6% de copii excepționali – potențialii olimpici – devin ținta celor mai bune încadrări la clasă și prilej de întărire a portofoliului profesoral. Ce se întâmplă acestor olimpici dupa absolvire nu mai este deloc un subiect de interes pentru profesori. Și nici pentru societate, de vreme ce o bună parte dintre ei își caută împlinirea profesională pe alte meleaguri.

EXISTĂ ÎNCADRARE LA CLASĂ, DAR NU ECHIPĂ PENTRU CLASĂ

Foarte rar se vorbește cu adevărat în cancelariile școlare românești despre ce poate face echipa de profesori pentru fiecare copil – nu există planuri de sincronizare a eforturilor, de particularizare a abordărilor sau discuții care să ia în calcul strategii de recuperare a copiilor care cad sub medie. În realitate, profesorii au cel mai adesea un profil de funcționari ai inspectoratelor, angajați prin distribuire aleatorie în școli, fără obligația de a acționa ca o echipă adevărată, adaptabilă la nevoile unei clase anume. Fiecare iese la pensie după un culoar parcurs individual și o norocoasă/inspirată exploatare a copiilor care pot aduce rezultate la concursuri. Mulți își mențin reputația nu din numărul de copii ajutați să evolueze, ci din numărul celor înscriși la orele de meditații particulare. E la fel de adevărat că există profesori talentați, oameni excepționali și cu har aproape în fiecare școală. Păcat că ei predau însă cu ușile închise și foarte puțini colegi au de învățat de la ei. Impactul lor ar fi înzecit dacă ar fi parte din echipe coerente de profesori, cu roluri definite și adaptabile la profilul unic al fiecărei clase.

LIPSA DIDACTICILOR PRACTICE, APLICATE DIFERENȚIAT, ÎN FUNCȚIE DE COPIL

Foarte mulți copii români sunt abandonați pe drum în școlile românești chiar de profesorii lor. Se lucrează cu cei mai buni, cu cei mai comozi și se fac eforturi minime de recuperare sau ajutor al copiilor cu potențial mediu și bun de dezvoltare. Copiii cu nivel mediu sau ritm de lucru diferit de vârfurile clasei sunt treptat ignorați, tratați ca parte secundară, etichetati, marginalizati. Aceștia isi petrec restul anilor in școală învățând la la nesfârșit aceeași lecție: că e ceva in neregulă cu ei. De ce se renunță la acești copii? Pentru că cei de la catedră nu îi înțeleg. Un proaspăt absolvent de facultate parcurge timp de un semestru un modul psiho-pedagogic absolut simbolic, fără niciun impact pentru formarea lui ulterioară ca profesor. Chiar și cei mai stâpâni pe materia lor – și aceștia din ce în ce mai puțini – sunt, din punct de vedere metodic, absolut nepregătiți când vin la catedră. Ei învață meserie furând meșteșugărește de prin practicile întâmplătoare de cancelarie școlară sau aplică mimetic modelele foștilor profesori. Cât despre particularitățile de vârstă ale copiilor, nevoile lor psihologice – emoționale și sociale, stilurile de învățare și calitățile gândirii – nici nu se pune problema să știe câte ceva. Există o majoritate covârșitoare de profesori care nu stăpânește o minimă terminologie despre formarea conceptelor și a raționamentelor. Demersurile lor la catedră sunt de tipul furnizorului de informație, presiune și constrângere. Majoritatea operează după modelul comandă-control, iar învățarea se întâmplă ca un proces tehnologic, similar liniei de producție a fabricilor, la capătul căreia,, după intervenții standard și algoritmi de lucru disciplinat, se măsoară și etichetează ”calitatea” copilului.

LIPSA DE FUNDAMENTARE ȘTIINȚIFICĂ

Științele cognitive și descoperirile revoluționare despre creier și producerea învățării sunt total neglijate de cultura școlară românească. Manualele nu au la bază cercetare psiho-pedagogică actualizată, nu există ghiduri practice pentru profesori, nu există mentorat activ și real la nivelul formării lor. Casele Corpului Didactic sunt instituții conduse politic, pentru care diseminarea bunelor practici educaționale sau organizarea sesiunilor de reciclare profesională au devenit acte birocratice, simulacre și vânzare convenabilă de hârtii pentru portofoliul profesorilor.

LIPSA DE FEED-BACK ȘI AUTOREGLARE

Examenele profesorilor, cele pentru ocuparea posturilor sau obținerea gradelor didactice nu conțin itemi care să măsoare calitatea actului didactic practic și nici indicatori ai eficienței lui. Profesorii nu sunt responsabilizați anual pentru rezultatele obținute la clasă, nu se raportează nimeni la evaluările predictive și nici nu răspunde nimeni pentru gradul de dezvoltare cognitivă sau afectivă a copiilor de la an la an. Pentru că directorii sunt numiți politic și nu au reputație acceptată de cancelariile de profesori ca fiind și formatori sau pedagogi de valoare, munca lor de asitsență la lecțiile colegilor și reglare a eventualelor nereguli este din start nevalidată. În școli nu există  creștere și dezvoltare profesională susținută a profesorului. Există, în schimb, o colecție impresionantăî de hârtii și o goană după punctaje considerate semnificative la acordarea gradației de merit.

ȘCOLILE N-AU ETHOS

Școlile românești au aer instituțional, rece, funcționăresc.  Sunt supercentralizate, nu există loc pentru decizie locală sau personalizarea ofertelor educaționale. Nu-și pot alege profesorii, nu au obligația de a evalua necesitățile comunității locale. Principiul școlilor românești este cel al mărimii universale care trebuie să vină perfect fiecărui copil.

Copiii au nevoie de atenție, comunicare, încredere. Nu există o cultură a copilului – ca centru al interesului. Nu există o răspundere directă a școlii pentru copil, ca beneficiar direct al educației. Nimeni nu dă socoteală despre progresul copiilor, despre pietrele de hotar în dezvoltarea lor. Părinților li se dau rapoarte de progres pline de terminologie populară :”copil cuminte/neatent/agitat/obraznic/silitor/conștiincios”. Nu există rapoarte psiho-pedagogice realizate profesionist, nunațat, pentru părinți, doar carnete de note și teste care subliniază în special erorile.

O CULTURĂ A RUȘINII ȘI A CONCURENȚEI INDIVIDUALISTE

În limbajul și mentalitatea cadrelor didactice apare invariabil convingerea că a învăța este o obligație și mai puțin un drept. Culturile școlare sunt coercitive, pedepsesc și premiază, cultivă sentimente de rușine, vinovăție și fac comparații valorice între copii – adică apasă pe toate butoanele inhibitive ale evoluției. Nu suntem o școală care recunoaște valoarea greșelii și a încercărilor repetate. Stigmatizăm eroarea și nu valorificăm exercițiile care presupun formularea și testarea ipotezelor. Inhibăm din start premisele cercetării și reflexele inovative. Nu încurajăm cooperarea, munca în echipă și dezbaterile.

VIZĂM DOAR PRIMELE TREPTE ALE DEZVOLTĂRII GÂNDIRII – NOTA 10 NU REFLECTĂ CU ADEVARAT PERFORMANȚA SI NICI NU E CROITĂ PENTRU CERINȚELE VIITORULUI

Nu cred în nota 10 pentru că ea e concepută să aprecieze numai pasul 1 al evoluției gândirii: adică sarcinile de tipul: aplică, definește, alege, demonstrează, utilizează. M-aș bucura pentru nota 10 dacă ea ar reflecta calitatea altor operații de tipul: analizează, investighează, apreciază, decide, critică, dezbate, imaginează, creează, reorganizează, visează, etc. Majoritatea exercițiilor din manualele și culegerile românești își invită copiii să râmână la nivelul lui ”memorează – înțelege – aplică”. La fel și itemii testărilor naționale.

Nota 10 în România induce și o falsă imagine despre ce înseamnă cu adevărat a fi un om valoros și productiv. Mulți copii pleacă din școli supraestimându-se. Știu copii plecați la studii în lume care mi-au spus că au trebuit să învețe din nou cum se învață când au ajuns acolo.

LIPSA UNEI FILOZOFII EDUCAȚIONALE

Mergeți în orice școală românească și adresați oricărui membru al corpului didactic întrebări legate de viziunea și misiunea școlii. Veți obține răspunsuri monosilabice sau stereotipii solemne, fără acoperire în practică. Se lucrează de zeci de ani fără viziune și fără imaginea concretă a unui profil de elev conturabil la absolvire. Nu există cercetare în educație și nici punere în practică a cercetărilor recente, cu impact recunoscut la nivel global, în celelalte țări europene.

REFORMELE ÎN EDUCAȚIE

În 20 de ani s-a vorbit de reformare continuu. Au existat propuneri mai mult sau mai puțin inspirate, s-au făcut chiar câțiva pași înainte, dar mereu pe urmele deja bătătorite și chiar  abandonate de școlile din vest. Am fost într-o lăudabilă încercare de schimbare, dar am păstrat același enorm decalaj între ce se întâmplă azi în lume, la școlile de vârf, și eforturile noastre. E adevărat că am găsit mereu scuzele proastei salarizări și a lipsei de pregătire a profesorilor. Cu toate acestea, și cele mai bine finanțate sisteme publice din lume recunosc că se află astăzi în criză și nu salariile motivaționale sunt cheia ieșirii. Din ce în ce mai multe voci cer o schimbare de paradigmă și o reformare dramatică a modului în care concepem școlile. Principala eroare în care se pare că ne aflăm deja de sute de ani este construcția școlilor după modelul fabricilor și al eficienței pe linia de producție. Se pare că e timpul să nu mai asociem învățarea cu un fel de slujbă și obligație a copiilor, cu un produs inoculabil prin constrângeri sau recompense ademenitoare. Cei mai mulți teroreticieni vorbesc astăzi despre libertatea copiilor, rolul fundamental al explorării în dezvoltarea intereselor autentice și a creativității. Vorbesc despre programe de lucru personalizate, de învățarea ca joc, de  valorificarea platformelor și resurselor online, de transformarea profesorilor în mentori și modelatori din umbră.

În România pare încă de neconceput o schimbare de paradigmă, deși arderea etapelor intermediare pe care le-au parcurs celelalte țări în reformarea educației, ar fi singura soluție care ne-ar scoate din impas.

SCHIMBAREA POATE ÎNCEPE DE LA PĂRINȚI

Schimbările majore care ar mișca lucrurile înainte ar fi instituirea unei  o culturi a atenției pentru fiecare copil si a tratarii diferențiate. De aici, o cultură a diversității în curriculum și o lărgire a conceptului de inteligență, dincolo de zona academică și ajungând la cea emoțională, artistică, sportivă. O modificare a accentului de pe obligație, pe joc și libertate. Dar asta e teorie, și , la nivel teoretic, programele școlare românești sună bine și ambițios.

Cred că schimbarea ar începe tot cu părinții. Ei sunt și cei care au dat deja primele semnale că o pot face. Influența părinților în deciziile școlilor trebuie să crească dramatic. Resemnarea de om scos la tablă în ședințele cu învățătorii sau diriginții trebuie să dispară. Presiunea părinților ar fi singura capabilă să scuture reflexele birocratice ale școlii și inerția unor proceduri învechite. Cei de la catedră sunt oameni – iar meseria de dascăl este extrem de sensibilă la aprecieri sau feed-back personal. Școlile sunt în special medii pline de viață, capabile să ne surprindă și să se reinventeze dacă introducem comunicare vie și dinamica reală a interselor dintre parteneri: copii-părinți-profesori. Încrederea în forța comunităților locale de a-și revitaliza locul în care se duc copiii ar trebui să fie sursa descentralizării și acceptării că școlile nu pot fi niciodată mai bune decât oamenii care le populează. Cât timp aceștia nu sunt cu adevărat activi, angajați și responsabili direct de ce se întâmplă acolo, nicio lege a învățământului – oricât de frumoasă pe hârtie – nu-și va produce efectele.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro



























Material sustinut de Superbrands

Recomandari de vara de la librarii Humanitas

Librariile Humanitas au aparut ca entitate juridica in anul 1993, insa primele doua librarii au fost deschise sub egida Editurii Humanitas inca din 1991. Cu peste 25 de ani in piata de distributie si vanzare de carte din Romania, compania isi propune sa ramana in continuare lantul de librarii cu cea mai mare pondere de carte din Romania, acordand editurilor nationale si locale, dar si autorilor romani, sansa de a ajunge la public.

6175 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică