Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Razboi cu Rusia nu se face

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 9 septembrie 2014, 9:47 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

Dintre multele lucruri vrednice de uimire (sau – se ştie, interpretarea cuvântului folosit de tragicul grec e ambiguă – de spaimă) ale prezentului, două sunt cele ce stârnesc mai mult decât orice mirarea: acţiunile Rusiei din ultima jumătate de an şi atitudinea Occidentului (adică a Europei şi a Statelor Unite) faţă de acestea. Poate, într-o anumită măsură, cele dintâi pot fi, măcar parţial, raţionalizate: fie în logica unei istorii ce revine mereu, fie în aceea a unor calcule geostrategice, fie chiar speculând pe seama psihologiei indivizilor ori a popoarelor. Mai greu de înţeles e atitudinea Occidentului la ceea ce – cel puţin aici, în Est – e perceput ca o ameninţare la adresa regulilor şi principiilor care structurează deopotrivă viaţa internă a statelor civilizate şi relaţiile dintre ele. În relaţia cu “marele vecin” de la Răsărit, Occidentul pare a fi – pe rând sau simultan – foarte împăciuitor, concesiv, atent să menajeze posibile suspiciuni, diplomat, versatil, etc. Se “exprimă îngrijorări”, se “face apel”, se “cheamă la negocieri”, şi cam atât. Rusia pare a-şi vedea nestingherită de treabă. După şase luni de “balet diplomatic”, nimeni nu mai ia în serios “măsurile dure” (la care mulţi se aşteptau) împotriva Rusiei. De ce? Ce se întâmplă cu “lumea bună” în aceste zile?

1.Complexul

Pentru noi, Rusia a fost (şi – din păcate – continuă să fie) vecinul cel mai ameninţător pe care ne e dat a-l avea. Vreme de trei veacuri am beneficiat de o duzină de vizite “frăţeşti” care, în marea lor majoritate, s-au lăsat cu tratarea ţării ca teritoriu ocupat, a populaţiei ca duşman înfrânt, cu rechiziţii, execuţii sumare şi tot cortegiul de orori ale războiului static sau dinamic. În plus, mai bine de jumătate dintr-o provincie istorică a noastră a fost – cu mici intermitenţe – ocupată de ruşi (fie ei ţarişti, fie sovietici) vreme de 200 de ani. Cu adâncă tristeţe pentru prietenii noştri ruşi (avem şi din aceştia), dar această experienţă istorică ne-a creat un soi de spaimă organică faţă de tot ce vine din stepa răsăriteană. Trebuie să o recunoaştem cu sinceritate: pentru noi Rusia nu e niciodată nici suficient de slabă, nici suficient de departe.

Pentru occidentali, lucrurile nu stau la fel. Ruşii au ajuns o singură dată până pe Champs Elisées (şi e destul de mult de atunci), iar mai recent s-au oprit pe Elba şi lângă Viena. Nu ştiu care e percepţia germanilor (în mod particular a celor din fosta Republică Democrată) şi a austriecilor faţă de ruşi, însă – în mod cert – nu e una prea vocală. Când e vorba de ororile săvârşite de Armata Roşie, polonezii, românii, cehii şi ungurii sunt cei care se aud. Dimpotrivă, Occidentul pare a avea o oarecare simpatie faţă de ruşi: unul din motive e acela că Imperiul Ţarist mai întâi, Uniunea Sovietică mai apoi au fost aliaţii “forţelor binelui” în ambele războaie mondiale. (Noi – să nu uităm acest fapt! – într-al Doilea am fost, pe cea mai mare durată a războiului, de partea cea rea a alianţelor.) Până în 1947 Stalin a fost pentru lumea civilizată nu dictatorul sanguinar, ci zâmbitorul “Uncle Joe”. Nu ştiau occidentalii (mă refer la cei care trebuiau să ştie) ce se petrece în “patria sovietelor” şi, apoi, în “lagărul estic”? Ba da, deşi nu cu abundenţa de detalii care au devenit accesibile după căderea Cortinei. Însă, pe de o parte, ei considerau că e mai importantă modernizarea unei lumi înapoiate decât costurile (inclusiv umane) cu care aceasta se face; pe de alta, nu se prea prăpădeau de dragul aristocraţilor ţarişti, ai panilor polonezi, ai grofilor unguri şi ai moşierilor români. Lumea occidentală – fie că ne referim la cea americană, la cea engleză sau la cea franceză – e născută dintr-o modernitate revoluţionară (violentă sau nu), care aboleşte feudalismul (cu privilegiile lui), valorizează raţiunea (şi interesul) mai mult decât credinţa, pune accentul pe industrializare, propagă alfabetismul şi descoperă – la un moment dat – problematica socială. Ceea ce făcea Stalin în imperiul lui părea mai curând o încercare patetică – şi, în mod cert, forţată, dar, în egală măsură, grandioasă (cel puţin la nivelul retoricii şi al “principiilor” clamate de propagandă) – de a realiza în lumea săracă a estului ceea ce dădea consistenţă lumii bogate a Vestului. Aşa se face că preşedintele Roosevelt ajunge aproape să-l prefere pe Stalin “imperialistului” Churchill. Sigur, lucrurile s-au schimbat radical în cel de-al treilea război, cel Rece. Acum Rusia (Sovietică) a devenit duşmanul. Dar, în acest război cât se poate de real, dar care nu s-a purtat pe teritoriul ţărilor occidentale, duşmanul sovietic a fost (până spre sfârşit) unul respectat şi tratat cu o curtoazie în care e greu de decelat ce era formal şi ce sincer. Apoi, după interludiul decreptitudinii, a venit – neaşteptat pentru toţi – sfârşitul. Într-un fel Occidentul jubila: învinsese într-un război de cursă lungă; într-altul era trist: rămăsese singur. Barbarii aceia, care de multe ori au fost (sau puteau fi) soluţia, se retrăgeau în debandadă în necuprinsul lor. Ultimele gesturi ale lui Gorbaciov – apelul disperat la susţinerea (financiară a) Uniunii Sovietice, dezangajarea din Afganistan, apoi din glacisul estic, participarea la marea coaliţie a Primului Război din Golf – păreau anume menite să impresioneze învingătorul. Dar acesta, fie că ajunsese insensibil, fie că nu-şi dădea seama de situaţie, nu a reacţionat şi Imperiul (răului) s-a ruinat complet şi, finalmente, s-a descompus. Apoi a venit “democraţia originală” a lui Elţîn, cu oligarhii ei (ce-şi plasau conturile în băncile şi paradisurile financiare ale Occidentului), cu sărăcia apocaliptică a unui continent, cu mişcarea browniană a “the Chicago boys” în variantă rusească şi cu tancurile trăgând în Parlament. Ruşii erau nu doar înfrânţi, ci şi umiliţi. Şi, oarecum prin ricoşeu, şi Occidentul se simţea vinovat. Vreme de 45 de ani îşi proclamase supremaţia în faţa unui adversar tenace, care-l obliga mereu la mai mult; acum ce sens mai avea să-şi laude realizările unui muribund care nu mai era interesat decât de plata salariilor în luna următoare? În locul Uniunii Sovietice, americanii (căci ei sunt partea cea mai activă a Occidentului) s-au trezit pe cap cu sârbi (care mai aduceau totuşi – fie şi doar graţie limbii – cu ruşii), cu somalezi, cu sudanezi, cu afgani, cu o mulţime de naţii războinice, dar incapabile să dea războiului acea măreţie pe care-a avut-o lungul face to face cu Rusia. Războiul a ajuns deopotrivă unul de uzură şi unul murdar. Occidentul nu a făcut nimic pentru Rusia în ceasul maximei ei dezolări, dimpotrivă, a profitat de debandada sfârşitului. Acum era în situaţia de-a constata că în locul liber lăsat de ruşi (şi de ideologia lor) s-au insinuat indivizi (şi ideologii) mult mai primejdioşi(/oase) decât cei care jucau conform unor reguli stabilite de decenii. Şi apoi singurătatea supremaţiei – cu toate gadgeturile apoteozei productivităţii – nu-i prea încânta. Postmodernismul acţiona ca un solvent şi asupra lumii occidentale. Drept care, onest vorbind, nimeni nu s-a alarmat şi nici nu a privit cu ochi răi venirea la putere a tânărului ofiţer kaghebist şi, mai ales, autoritatea cu care acesta a curăţat Grajdurile lui Augias ale politicii şi afacerilor ruseşti. Dimpotrivă, a fost bine primit în lumea bună şi i s-a acordat – cu mai multă sinceritate decât lui Gorbaciov şi lui Elţîn – calificativul de “partener”. Omul era hotărât, făcea ordine în haosul de-acasă, făcea afaceri cu Vestul (şi oferea garanţii de credibilitate), s-a angajat fără echivoc în “războiul cu terorismul” (dar l-a interpretat aşa cum i-a convenit lui) şi ştia să evite deopotrivă demagogia lui Gorbaciov şi ridicolul lui Elţîn. Era omul care trebuia şi, pe urma lui, se năştea o nouă Rusie, “parteneră” şi ea lumii occidentale, mai ales că înţelegea cum să-i flateze latura sensibilă a afacerilor “reciproc avantajoase”. Că omul cel nou avea prieteni nu toţi frecventabili, că făcea nefăcute (până şi de predecesorii lui) în Caucaz, că părea foarte sensibil la “alianţa dintre tron şi altar”, toate acestea n-au contat, într-un prim moment, prea mult. În definitiv, sufletul slav îşi are abisurile lui, care e preferabil să nu fie sondate de politicienii şi bancherii calvini. Apoi a venit Georgia şi – după disputa radarelor şi a scutului antirachetă – acum, Ucraina. Băiatul cel bun nu e tocmai bun.

2.Confortul

Pentru noi, ceea ce face Vladimir Putin e ameninţător şi se cuvine a ne îngrijora. În acest moment cea mai eficientă apărare împtriva unor derapaje dinspre Răsărit e, în ceea ce ne priveşte, apartenenţa la NATO. Acum avem un frate mare, care – în caz de … – va sări pentru noi. Nu mai sunt nişte simple promisiuni personale şi declaraţii de circumstanţă precum în ’44 – ’47, ci angajamente ferme, stipulate şi parafate în tratate ratificate de parlamente. E drept, ne-am dori ca NATO (şi tot ceea ce acesta are în spate) să fie mai activ şi potolească ursul siberian înainte ca acesta, prin simplul lui balans, să facă prea multe pagube în zonă.

Dar Occidentul acţionează mult prea încet, prea inadecvat şi oarecum apatic. Raţiunea e simplă: oricât de mult ne-am teme noi de Rusia, Occidentul nu se sperie de ea. Da, Rusia ar putea oricând zdrobi Ucraina sau Polonia – nu mai vorbim de noi, sau de Georgia – dar nu poate în nici un fel învinge ţările care l-au îngenuncheat la capătul Războiului Rece. Aceste ţări o ştiu. Şi o ştie şi preşedintele Putin. Nouă – păţiţi fiind (şi încă cu repetiţie) – ne e clar ce vrea. Occidentul încă se întreabă. Vrea doar Crimeea? Vrea litoralul ucrainean? Vrea întreaga Ucraină? Vrea doar atât? În definitiv, dacă acestea ar fi toate pretenţiile Rusiei – şi dacă ar avea abilitatea de-a le expune prin oameni en grande tenue (y compris haut de forme) şi nu prin “omuleţi verzi” – e de crezut că Occidentul ar fi, încă o dată, destul de concesiv. Sau, cel puţin, dispus la un good deal. Dar, de astă dată, “jucătorul” (hipostaziat ca atare de vest) de la Kremlin pare a acţiona haotic şi fără un scop precis. E limpede că există o falie clară care marchează neînţelegerile dintre Est şi Vest. Preşedintele Putin e obişnuit să discute cu şefi de state şi cu comandanţi militari – altfel spus cu oameni care iau decizii şi ale căror decizii contează. Şi liderii occidentali au acest gen de discuţii (a se vedea recentul summit), dar, pe lângă aceştia, mai au şi un dialog – cât se poate de susţinut – cu cetăţenii care îi aleg. Preşedintele Rusiei nu are această problemă; cetăţenii ţării lui aleg, de fiecare dată, “cum trebuie”. Astfel că dânsul nu e obligat să le explice de ce investeşte cât investeşte în FSB, în armament, în susţinerea “independentiştilor” sau în camapanii de subversiune media. Ultimul lucru pe care Putin şi-l poate imagina este faptul că cineva – de pe stradă – îi va cere vreodată socoteală pentru aceste lucruri. Nu cred că îşi inchipuie o asemenea doleanţă nici în partea lui de lume, în care sărăcia, resentimentele şi manipularea sunt cei mai eficienţi agenţi electurali. De aceea “revoluţiile colorate” sau maratonul Maidanului îi vor fi apărut, în mod cert, nu ca expresia unor revendicări populare, ci ca nişte vârfuri de aisberg ale manevrelor Occidentului în zona lui de influenţă. Altfel spus, stăpânul Kremlinului s-a simţit provocat pe terenul lui. Şi a reacţionat în consecinţă. După cum au decurs lucrurile, e limpede că nici Occidentul nu era prea pregătit pentru asemenea manifestări de masă în marginile Rusiei; însă, pe de o parte trăia (încă) în mitul schimbării revoluţionare, al tranziţiei kathartice de la dictatură la “societatea deschisă”, pe de alta era – prin natura lui – flatat de apelul la democraţie, stat de drept şi drepturile omului. Nu în ultimul rând, liderii revoluţionari invocau Europa şi America în sprijinul lor. La cel mai elementar nivel, Vestul nu putea nici să condamne, nici să ignore aceste manifestări. Însă orice spunea în favoarea lor era interpretat la Moscova ca o dezavuare a “partenerilor” Rusiei şi, implicit, ca un “amestec în treburile interne” ale acesteia. Nu e de mirare deci, că – sătul de atâtea pete colorate – Putin s-a hotărât să le arate occidentalilor, ad oculos, până unde se întind interesele lui. De astă dată, ca întotdeauna când e vorba de violenţă, occidentalii sunt cei deranjaţi. Dar nu mai mult. În definitiv, dincolo de “încurajarea democraţiei”, de nişte vizite protocolare şi de un ajutor cifrat la valoarea medie a unui fotbalist de la un club cu renume, Occidentul nu prea are ce oferi ţărilor ce vor democraţie. Implicarea reală a Occidentului în această parte lume ar trebui să ia forma unui Plan Marshall pentru Estul Europei. Exact cum s-a constituit în vest o linie de rezistenţă alcătuită din state prospere şi stabile, la fel ar trebui realizat un front unit al ţărilor din est pe dubla axă a prosperităţii şi a politicii eficiente. Din păcate, de astă dată Occidentul nu mai are voinţa (şi, cine ştie?, poate nici puterea) unei asemenea mobilizări. Lumea vestică (cu America în frunte) îşi are propriile ei probleme: submersă de încetinirea creşterii economice, descoperă (cu falsă uimire) că nu poate face gard în jurul bogăţiei, că e luată cu asalt de partea săracă a planetei (şi că migraţia aceasta e precedată de resentimentul acelei părţi a lumii), că mult lăudata integrare a celor ajunşi în pământul făgăduinţei e în bună parte un mit (se vede acest lucru chiar şi-n America) şi că mult mai reale sunt şomajul, pierderea reperelor şi toate nemulţumirile ce decurg din acestea. Evident, democraţia e – în esenţa ei – o criză şi o provocare perpetuă. Atâta doar că, bruscaţi de o media ce exagerează răul (în scopuri comerciale), cetăţenii devin din ce în ce mai apatici şi mai dispuşi a se retranşa pe poziţii până nu demult considerate retrograde. Acesta e fondul pe care acţionează preşedintele Putin. Calul lui de bătaie nu sunt armatele Occidentului, cu care nu are nici un interes să se înfrunte, ci tocmai mult-lăudatul nivel de trai al cărui mit a spulberat “romantismul revoluţionar” de factură sovietică. Ce vrea Occidentul, întreabă Putin: să trăiască bine (cu gaz rusesc, între altele), sau bage mii de miliarde în găuri negre precum Irakul sau Afganistanul? Ce va face Occidentul pentru Ucraina, one day after the war? Se va pomeni în braţe cu o ţară imensă, cu economia la pământ (ba poate şi mai rău, odată deconectată de Rusia), cu o populaţie trăind sub orice prag al sărăciei, dominată de ganguri dubioase, în care politica înseamnă reglări de conturi şi democraţia pomeni electorale. Ei, spune preşedintele Rusiei, chiar vreţi să veniţi aici?

3. Apatia

Probabil că aceasta e cea mai mare dilemă a lumii occidentale: ce apără în fond? Cu excepţia notabilă a Poloniei (răsplătită cu cea mai înaltă funcţie de reprezentativitate în Europa, care e – totodată – şi o garanţie în vremuri tulburi), niciuna din ţările Estului nu e un model de “bune practici” ale unei vieţi parlamentare normale şi a unei “economii de piaţă funcţionale”. Sigur, nu e vorba nici de state eşuate, dar – orice am spune – faţă de Occidentul prosper (chiar şi în criză), Estul rămâne sărac, subdezvoltat, nepregătit pentru politici mari, incapabil de o viaţă politică civilizată, tentat de soluţii autoritare şi de inflamări identitare. La începutul procesului de integrare se admitea tacit că toate acestea sunt etape normale pe drumul bunăstării şi că o bună combinaţie de politici inteligente şi de “injecţii financiare” bine ţintite le va lăsa rapid în urmă. Acum se vede că speranţele au fost mult prea mari şi integrarea a avut în ea şi ceva dintr-un malenentendu reciproc. E drept, ameninţarea rusească – ce reactualizează, în această parte a continentului, o memorie traumatizată – pare a da un nou impuls către vest ţărilor estice. Atâta doar că Vestul şi-a pierdut entuziasmul iniţial. Occidentul ştie că nu va fi un război deschis cu Rusia. Ştie, în egală măsură, că victoria într-un război de uzură (precum cel Rece) va fi una à la Pyrrhus, în care marea problemă nu vor fi armatele lui Putin, ci nemulţumirile de acasă. După 7 ani de criză (şi peste 10 de “război împotriva terorismului”), oamenilor politici din Europa şi America le va fi greu să le spună – încă o dată – concetăţenilor lor să strângă cureaua pentru un efort concentrat împotriva Rusiei. Pe de altă parte, în vremuri de criză, economia de război poate fi o soluţie (s-ar putea ca tocmai aceasta să fie miza “marii mobilizări patriotice” în Rusia de azi), atâta doar că – pentru lumea dezvoltată – nu există termen mediu între economia de pace şi cea de război. Dacă Occidentul îşi comută economia pe susţinerea războiului, nu mai poate reveni – cu fiecare volte-face a lui Serghei Lavrov – la economia bazată pe creştere economică. Tot aşa cum are “capabilităţi militare” superioare Rusiei (şi, ca atare, nici un motiv să se teamă de aceasta), lumea occidentală ar avea şi o economie de război net superioară celei a lui Putin. Dar, faptul de a trece la economia de război ar însemna implicit o formă de mobilizare după care războiul ar deveni inevitabil. Or Occidentul nu e dispus (după două experienţe radicale ale veacului trecut) să renunţe la ceea ce, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război, a devenit fundamentul relaţiilor internaţionale: pacea bazată pe prosperitate. De aceea nici nu vrea să împingă Rusia, prin sancţiuni necugetate, într-o zonă în care războiul să-i rămână singura opţiune. Dimpotrivă, încearcă să o aducă la raţiune şi să o cointereseze în prosperitatea Estului. Acesta pare a fi rolul Germaniei în relaţiile Est – Vest de astăzi. Un colaps economic al Ucrainei (sau al ţărilor din Caucaz) ar fi, în aceeaşi măsură, problematic şi pentru Europa, şi pentru Rusia. Agitând inutil spiritele în “sfera ei de influenţă”, Rusia nu face decât să creeze reacţii antiruseşti şi să contribuie la dezvoltarea unui naţionalism virulent ca liant comunitar în şi între ţările fost sovietice. Acest lucru înseamnă, între altele, şi faptul că – luând în considerare posibilitatea revenirii Imperiului în aceste regiuni – Rusia va fi obligată la o politică de ocupaţie militară ale cărei costuri nu e clar dacă şi le doreşte şi cu atât mai puţin dacă le poate suporta. Dacă luăm lucrurile la nivelul unui calcul pragmatic, în acest moment înţelegerea e preferabilă pentru toată lumea. În altă ordine de idei, Occidentul are totuşi ceva de apărat: nişte reguli internaţionale a căror încălcare, o dată acceptată, ar deschide cutia Pandorei. Faptul că preşedintele Putin se joacă de-a motanul şi şoricelul cu Ucraina poate fi, la un anmit nivel, o problemă a celor două ţări. Dar, la nivelul care contează cu adevărat, e o problemă internaţională şi Putin, neţinând cont de acest lucru, e pe cale a da drumul duhului din vulcan. Or aceasta e o limită a ceea ce poate accepta Occidentul. Şi, la acest nivel, declaraţiile oficialilor vestici sunt cel mai puţin nuanţate. Tocmai de aceea (fapt semnificativ!) nimeni din vest nu i-a atras atenţia “(pseudo)ţarului” că s-ar putea ca Occidentul să accepte că există diferende la frontiera sino-rusă de pe Amur şi Usuri şi că îşi declară neimplicarea în cazul în care una sau alta din părţi ar găsi de cuviinţă să rectifice graniţele trasate – fără a se consulta populaţia localnică – în trecut. O asemenea declaraţie ar face mai mult decât ameninţarea cu folosirea armelor nucleare. Liderii occidentali o ştiu. Şi, e foarte probabil că o ştie şi preşedintele Putin.

4.Viitorul

Jean Claude Junker a spus-o explicit în discursul de investitură: în mandatul dânsului nu se profilează nici o nouă extindere a Europei. A fost, indiscutabil, şi o modalitate de a linişti Moscova. Tocmai întrucât nu e capabilă (cel puţin pe termen scurt) de o mobilizare similară Planului Marshall, Europa şi America ar prefera, acum, soluţia unei dezangajări onorabile pentru toate părţile. Ceea ce înseamnă, implicit, că o umilire a Rusiei – prin recunoaşterea oficială a acesteia ca agresor şi ca actant în războiul din Ucraina – nu ar duce decât la înrăutăţirea lucrurilor. Pe de altă parte, ocuparea Crimeei de către ruşi e un fapt, la fel ca şi consacrarea statutului lor de putere semnificativă într-o mare de mică importanţă: cea Neagră (unde, oricum, sunt contrabalansaţi de turci).. Astfel că n-ar fi exclus să se revină la vechea logică a realpolitik-ului: pace contra teritorii. Dar, pentru aceasta, preşedintele Putin trebuie să-şi precizeze intenţiile. Ceea ce deocamdată nu face. Drept care cuvântul care ar descrie cel mai bine poziţia Occidentului este embarrassé: surprins, agasat, dezamăgit, neştiind cum să reacţioneze la acest gen de cacealma şi, mai ales, nedorind să se implice prea mult. Făcând ceea ce a făcut, Putin şi-a pierdut credibilitatea şi, indiferent cât va domni de-acum înainte,  nu şi-o va mai recăpăta. La rândul lui, Occidentul e suficient de lucid ca să se angajeze prea mult faţă de micile ţări ale Estului de la care nu are a se aştepta decât la cereri de ajutor. Pe de altă parte, propriile angajamente – consemnate de sistemul tratatelor internaţionale – îl obligă să se implice.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro





















Articol sustinut de BRD Groupe Société Générale

Atelier de idei. Cum te ajuta tehnologia sa-ti faci mai mult timp pentru tine si planurile tale

Munca multa, stres, ore peste program, termene limita, sedinte lungi. Uneori, asa arata ziua de lucru a multora dintre noi. Din acest motiv e foarte important sa investesti in lucruri care te pot ajuta sa iti folosesti mai bine timpul petrecut la birou. Sa lucrezi mai bine, mai usor si mai repede poate insemna mai mult timp pentru tine si pentru cei dragi. Iti propunem, asadar, cinci directii care te pot ajuta pe plan profesional si personal.

3290 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version