“Miracolul” lui Andrei Cornea (Humanitas, 2014) este printre cele mai bune cărți de filosofie politică pe care le-am citit în anii din urmă. Când spun bună, mă gândesc, ca și în cazul “Omului recent” de H.-R. Patapievici, la valoarea morală a cărții, la prospețimea ideilor ei, la originalitatea intuițiilor și la coerența demonstrației. Prin rigoare, prin tematică, prin pasiunea gândului și vocația literară de excepție, această carte îl plasează pe Andrei Cornea în compania unui Leszek Kołakowski. Nicidecum un epigon kołakowskian, ci un spirit afin, un partener de reflecție al marelui gânditor pentru care, la fel ca pentru filosoful român, teodiceea raționalizată a lui Hegel simbolizează una din marile capcane spirituale ale vremurilor moderne. Ne amăgim, spune Andrei Cornea, cu gândul că istoria universală ar avea un plan ascuns, că, asemeni unui tunel, ar avea un capăt, un terminus ad quem unde lumina va pogorî asupra muritorilor în ceea ce Hegel numea coincidența subiect-obiect. O coincidență pe care tânarul Lukács o regăsea, ca transcendere a reificării, în conștiința de clasă a proletariatului, acea clasă Mesia a istoriei celebrată de tânărul Marx.
Condorcet venera progresul istoric, acest mit al modernității, și a terminat sub ghilotină. Lenin a spus că socialismul înseamnă “puterea sovietelor plus electricitate”. N-a înțeles că urmașul său era, spre a relua o formulare a unui vechi bolșevic, un “Genghis Han cu telegraf”. Lev Troțki exulta scriind despre Omul Nou. A murit primind o lovitură de piolet în creștet, în august 1940, la Coyoacán, de la Omul Nou, Ramón Mercader, agentul NKVD-ului. N-a mai apucat să sfârșească biografia celui pe care îl numea Cain-Djugașvili.
Departe ca libertatea să fie un dat neproblematic, o vocație a speciei noastre, ea este mereu periclitată, iar triumful său final este cel puțin îndoielnic. Condiția libertății, o temă despre care au scris Isaiah Berlin, Albert Camus, Karl R. Popper, Erich Fromm, Ernest Gellner, N. Steinhardt, Constantin Noica, Jan Patočka, Václav Havel, Hannah Arendt, Raymond Aron, Alain Finkielkraut, Roger Scruton, Tzvetan Todorov, John Gray, Judith Shklar, Tony Judt, spre a numi câteva figuri majore ale gândirii contemporane, este una tragică, nicidecum garantată de cine știe ce inevitabilitate istorică. Determinismul marxist, ecou al celui hegelian, este de fapt un optimism istoric care face din revoluție divinitatea timpurilor noastre. Iar revoluția nu este altceva decât apoteoza schimbării. Într-o asemenea viziune, într-adevar, “tot ce există merită să piară”. Vin apoi anarhiștii lui Bakunin să ne spună că “pasiunea distrugerii este creatoare”. Tradiția este dinamitată ca vetustă, osificată, mortificată. Adevărul este relativizat în numele diferențelor culturale, religia este denunțată ca miraj (îndeosebi dacă e vorba de iudeo-creștinism).
Filosoful român își începe demersul demistificator gândind ce s-a petrecut în teribila, buimăcitoarea și atât de frustranta vară a anului 2012. Ne-am trezit cu toții atunci, asemeni lui Gregor Samsa, ca simple viețuitoare supuse unui experiment liberticid. Am simțit, subit, că libertatea poate fi distrusă cât ai clipi din ochi, că pentru mulți, chiar foarte mulți dintre semenii noștri, libertatea este de-a dreptul insuportabilă. În anii weimarieni, când Germania s-a bucurat de cea mai democratică dintre constituțiile europene ale vremii, Erich Fromm a descoperit că există ceea ce el a numit teama de libertate. Libertatea înseamnă risc, pariu, incertitudine, impune așadar alegeri ce se pot dovedi fatale. Totalitarismul nu a funcționat, arată Andrei Cornea, doar prin constrângere, prin violență și teroare. El a fost interiorizat și ca șansă de a evada din libertate, ca adăpost, ca refugiu pentru ființa înfricoșată, rătăcită într-o lume plină de neprevăzut și de primejdii.
Nu l-aș numi pe Andrei Cornea un pesimist. Este însă, fără îndoială, un moralist sceptic. A învățat din nenorocirea veacului trecut că orice promisiune utopică sfârșește în delir concentraționar. Știe că doctrina libertății absolute nu are cum să nu culmineze, așa cum a intuit Dostoievski, în despotismul total. Una din cărțile citate frecvent de Andrei Cornea este “Zeul care a dat greș”. Este și una din cărțile mele favorite. Aflăm acolo o fenomenologie a rupturii cu orice certitudini înghețate. În egală măsură, este și o analiză spectrală a ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică, iar Arthur Koestler a descris drept sentimentul oceanic. Există o chemare a fraternității, un magnetism al comunității căruia libertatea cu greu îi poate contrapune un fior asemănător. Noile fundamentalisme, inclusiv islamismul, mizează tocmai pe acest spirit gregar, pe bucuria de a fi o parte a totalității absorbante, înglobante, generatoare de confort psihic, fie și pe marginea abisului. Un citat din această carte extrem de densă și incitantă surprinde viziunea atât de lucidă și, aș zice, de amar-melancolică a lui Andrei Cornea: “…înțeleasă ca autodisciplinare creatoare permanentă și nu ca bun plac sau asuprire rebotezată pompos ‘necesitate înțeleasă’, libertatea în toate formele ei a rămas mereu o făptură pipernicită, ușor de strivit și greu, aproape imposibil de resuscitat; iar ținerea ei în viață, cu toată aparatura de reanimare socio-politică de azi, se arată extrem de costisitoare–prea costisitoare, vai, se plâng unii”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
