Simţind crearea unei oportunităţi politice de creştere, pe termen lung, a prezenţei şi influenţei sale strategice în Centrul şi Estul Europei (până acum mai degrabă modeste), în contextul deteriorării relaţiei Occidentului cu regimul de la Moscova şi al celui de-al doilea Război Rece de la periferia Uniunii Europene, guvernul britanic a decis să marşeze, alături de Statele Unite, pe cartea „NATO la porţile Rusiei”.
Două figuri cheie ale eurosceptiscismului moderat din insulă, premierul David Cameron şi primarul Londrei Boris Johnson, au dat zilele acestea semnalul noii orientări angajante a conservatorilor. Pârghia consolidării flancului estic al Alianţei Nord-Atlantice (şi, de ce nu?, a extinderii peste câţiva ani a blocului politico-militar occidental în spaţiul fost sovietic, respectiv spre Ucraina, Republica Moldova sau Georgia) va fi utilizată de britanici şi pentru reechilibrarea raporturilor de putere cu franco-britanicii, în cadrul Uniunii Europene.
Decizia este interesantă şi plină de consecinţe. Dar să vedem mai întâi declaraţiile, care par şi chiar sunt formulate din perspective diferite, de la niveluri diferite, în nuanţe diferite, dar care conduc spre aceeaşi concluzie, favorabilă implicării sporite a Londrei în Estul Europei, prin intermediul NATO. „Alianţa trebuie să fie restructurată, pentru a face faţă mai bine ameninţărilor Rusiei”[1], spune în esenţă David Cameron, care va fi gazda Summitului NATO din septembrie, în Ţara Galilor. Premierul britanic a dat ca exemple de ţări periclitate statele baltice şi România. Ideea relocării unor baze şi trupe permanente ale NATO, din vestul sigur al continentului european în statele de graniţă ale Alianţei, va fi probabil discutată la Celtic Manor Resort din Newport, peste exact o lună. Statele Unite şi Marea Britanie vor fi, ca de obicei, „reginele balului” şi vor avea cuvântul decisiv.
La rândul său, Boris Johnson, un critic consecvent al Uniunii Europene, spune că „Putin acţionează ca un agent de recrutare al Bruxelles-ului în Centrul şi Estul Europei”, dar şi că „acesta nu este sfârşitul discuţiei. Noi, euroscepticii, trebuie să le arătăm polonezilor şi celor din regiune, care acum îşi îndreaptă speranţele spre Uniunea Europeană, că adevăratele garanţii le vin dinspre America şi NATO”[2].
Bun, faptul că englezii nu prea îşi mai găsesc locul în Uniunea Europeană iar conservatorii se întrec de ani buni cu aventurierii de la UKIP în populisme şi critici la adresa Bruxelles-ului sau în atitudini rezervate (să nu spunem altfel) asupra imigraţiei est-europene, pentru a-şi păstra electoratul, este de notorietate. Jocul politic este în primul rând intern, şi apoi extern. Ştim asta. La Londra şi, de altfel, oriunde în lume, politica externă este o reflectare a nevoilor societăţii şi a politicii interne.
Nimic nou până aici. Nouă este însă redescoperirea contextuală de către Londra, acum pe fondul tensiunii agravate cu Rusia lui Putin, a uneia dintre puţinele ei pârghii de creştere a influenţei politice în lume, care i-a rămas după al doilea război mondial: parteneriatul autentic, substanţial, fundamentat istoric, cultural şi civilizaţional, cu Statele Unite.
În felul acesta, Marea Britanie poate juca indirect (deşi nu i-a cerut nimeni) rolul de „purtător de cuvânt” al Americii în Europa. Atlantismul britanic este, de câteva decenii, mai mult decât o simplă reflecţie culturală a transmiterii unei moşteniri civilizaţionale către lumea nouă; este acum o alternativă strategică şi un instrument de contrapondere la Uniunea Europeană, controlată de tandemul franco-german, prin care Londra îşi duce cu succes jocul ambivalent mai departe, acţionând simultan ca putere europeană şi ca putere non-europeană.
Nu ştim acum dacă iniţiativa americano-britanică de resuscitare a NATO şi de utilizare a acestui intrument strategic şi politico-militar, în contextul dosarului complicat al periferiei Uniunii Europene, va da rezultate concrete sau nu. Este, oricum, un demers tactic inteligent, care trezeşte un anumit interes al opiniei publice din Centrul şi Estul Europei. Nu putem şti cu certitudine nici care va fi reacţia Germaniei şi Franţei, dar putem intui că Parisul şi Berlinul vor înţelege că mutarea anglo-americanilor schimbă jocul influenţelor şi redefineşte accentele, într-o regiune care creşte economic şi care va constitui, mulţi ani de acum înainte, o piaţă bună. Spre deosebire de Statele Unite şi Marea Britanie, care nu au un interes economic deosebit în relaţia cu Federaţia Rusă, Germania şi Franţa ar dori să păstreze deopotrivă şi influenţa asupra Europei Centrale şi de Est, prin intermediul Uniunii Europene, şi accesul la piaţa rusească. Din acest motiv, presupun că franco-germanii vor fi mai rezervaţi în a accepta venirea anglo-americanilor în regiune, cu toate consecinţele politice şi economice care pot decurge din această „nouă debarcare” continentală a English-speaking world.
Am spus şi cu altă ocazie, dincolo de grija emoţionantă pentru Estul Europei, Occidentul are şi o politică internă vie, legată de dinamica relaţiilor între anglo-americani şi franco-germani. Acum, periferia Uniunii Europene a devenit poligonul de măsurare a interesului marilor puteri (incluzând aici şi Rusia, evident) de a obţine prim-planul în regiune.
Ce va face România în acest context? Răspunsul simplu ar fi: va încerca să aibă relaţii bune cu ambii poli ai Occidentului, dacă şi până la punctul la care ambivalenţa politicii externe ne va fi îngăduită. În prima fază, ar fi de dorit ca Statele Unite şi Marea Britanie să reuşească „reinventarea” NATO, din cel puţin două motive: pentru a ne juca mai bine avantajul strategic al statutului de avanpost al Occidentului la Marea Neagră, şi pentru a permite includerea Republicii Moldova (eventuală, şi doar după renunţarea la „neutralitatea” constituţională de peste Prut) în Alianţa Nord-Atlantică. În perspectivă mai îndelungată, cămaşa franco-germană ne este totuşi mult mai apropiată decât paltonul anglo-american de vreme rea şi ar fi foarte bine să vedem Uniunea Europeană supravieţuind încercărilor acestui deceniu. E deja un loc comun afirmaţia că securitatea României depinde de apartenenţa la NATO, iar bunăstarea şi dezvoltarea economică de apartenenţa la Uniunea Europeană. Exceptând intervenţia militară americană din Irak, în 2003, din fericire nu ne-a pus nimeni până acum să optăm între poziţiile marilor cupluri de forţe din politica occidentală, respectiv Statele Unite-Marea Britanie şi Germania-Franţa. Ne-am dori ca o astfel de situaţie dilematică să nu se mai repete.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
