Pesemne că nu puțini oameni se crispează când aud cuvântul „economie”, un cuvânt care provine din limba greacă și care înseamnă „gestiunea gospodăriei”, ceva atât de banal în fond. Eu însumi am simțit asta din plin în urmă cu aproape 20 de ani, când, proaspăt ieșit din liceu, am pus piciorul, pentru un an, în Academia de Științe Economice din București.

Stefan LiiceanuFoto: Arhiva personala

Trăiam atunci într-o societate veche cu nevoi noi, care trebuia să se redefinească de pe o zi pe alta și să asimileze modul de funcționare al țărilor cu mecanism de piață liber. Dar cum s-o facă? Cu ce profesori? Cu cei care predaseră ani de zile „legile economiei socialiste” și „economie politică”? E drept, nevoia de înnoire se simțea. La începutul anilor ’90, la Academia de Științe Economice ni se vorbea despre „roboți industriali”, dar și despre felul în care „copitatele cu copită mică” afectau solul, pentru că, la astfel de animale, presiunea pe copită este maximă, așa încât solul devine inutilizabil după ce copitatele cu pricina se deplasau o vreme pe sol…

Mi-am petrecut un an în acest sos academic. Și apoi mi-au trebuit mai mulți ca să înving repulsia pe care o simțeam la auzul cuvântului „economie” și să ajung să apreciez aceast domeniu pentru ceea ce este el cu adevărat. Lucrând la o mega-bancă în piața de capital globală, într-o metropolă liberă, neatinsă de umbra comunismului, nepervertită de un capital uman decimat de marxism-leninism și de plăgile sociale aferente, am avut șansa să înțeleg ce este economia în esența ei, cum trebuie să ne uităm la ea, cum o înțelegem. Economia pe care am învățat-o în altă parte a lumii se ocupa cu cuantificarea și modelarea cât mai fidelă a diverselor activități economice pe baza datelor statistice diseminate de diferitele entități publice (care, evident, își asumă corectitudinea acestor date). Iar aceste date surprind omul ca agent economic pus în fața viitorului său material și îi permit societății să ia decizii cu privire la bunăstarea membrilor ei. Pe baza lor, întreprinzătorii, specialiștii și guvernul unei țări se chinuie cu întrebarea perfect obiectivă de cum pot fi gestionate cât mai eficient resursele unei comunități pentru a prospera.

„Scuzați, nu eram aici . . .”

Din păcate, deși lucrurile par simple în fond, difuzarea știrilor pe teme economice, așa cum se face ea în realitate, descurajează orice persoană interesată cât de cât de acest domeniu. Urmarea este că, atâta vreme cât un guvern nu are interesul să explice cum stau lucrurile cu adevărat, situația economică în care se află o țară poate să le rămână perfect necunoscută celor care trăiesc în ea. Din nefericire, acesta este cazul României. Nu există un inventar al principalilor parametri ai economiei românești actuale, care să trimită la o imagine globală a ei, la o fotografie credibilă. Nu știm unde ne aflăm de fapt, nici în comparație cu celelalte țări, nici în raport perioadele anterioare ale propriei noastre economii. Aflăm de la canalele TV sau din ziarele economice că, de pildă, în luna trecută inflația a scăzut, dar că bursa de valori a crescut, deși nu la fel de mult ca în luna precedentă. Aflăm că producția industrială e neschimbată, însă că șomajul e în creștere moderată, deși, dacă luăm un subset al șomerilor, șomajul de bază de fapt a scăzut . . . După câteva minute nu știi ce să mai crezi. E de bine? E de rău? Termini prin a schimba canalul fără ezitare. În plus, toate aceste știri se referă la cele mai recente măsurători statistice ale economiei, dar nu ne arată evoluția economiei în timp. Or, tocmai asta contează cel mai mult. De unde am venit și unde ne aflăm contează mai mult decât unde eram cu un pas în urmă. De exemplu, o rată de inflație de 10% este mare în sine, dar nu e rea dacă, în anul precedent, era de 20%, după cum, dacă acum șase luni rata era de 2% și acum de 10%, nu e bine deloc. A zice că inflația este în prezent de 10% nu spune în fond nimic. Este o informație incompletă.

A înțelege și a interioriza mental această evoluție în timp a diverșilor indicatori economici este o datorie fundamentală pentru oricine care se numește economist. M-am amuzat ascultând discuția dintre premierul Ponta, ministrul de finanțe Ioana Petrescu și președintele Băsescu acum câteva zile la Palatul Cotroceni, când s-a amintit despre măsurile fiscale luate în trecut. Președintele s-a referit la faptul că în anul 2008 s-au redus CAS-ul și contribuția la bugetul de sănătate. La care premierul a arătat cu degetul către ministrul de finanțe și a zis pe un ton glumeț-demonstrativ: „N-are cum să-și aducă aminte, că nu era aici.” Aceasta nu este însă o scuză pentru un economist, și în nici un caz pentru ministrul de finanțe care trebuie să știe măcar ultimii 20 de ani din „viața” economiei pe care o „gestionează”. Cum ar fi, m-am întrebat, să mă oprească un agent de circulație pentru o gafă la volan și să-i spun „scuzați, nu eram în România când s-a schimbat Codul Rutier.” Poate la mine, un simplu cetățean, ar mai merge, dar la ministrul de finanțe, care are pe umeri responsabilitatea a 20 de milioane de oameni, este un tip de scuză jenant.

„Cât face 2+2? – Depinde…”

Din cauza atâtor indicatori economici cu definiții și măsurători diferite, precum și a evoluției neuniforme în timp a fiecăruia dintre aceștia, economia ca știință este deseori ridiculizată. O glumă clasică despre economie sună așa: Știați că economia este singurul domeniu în care doi cercetători au primit Premiul Nobel afirmând lucruri opuse? O altă glumă ne spune cum un matematician, un contabil și un economist dau concurs pentru aceeași poziție la o firmă. Intervievatorul întreabă cât face 2 + 2. Matematicianul spune: „4, evident, și întotdeauna 4, fără excepție.” Contabilul spune: „În principiu 4, cu posibile mici erori, dar, în mare, 4”. La aceeași întrebare, economistul închide ușa, se uită prevenitor în jur și îl întreabă pe intervievator în șoaptă: „Depinde, tu cât ai vrea să facă?” Există o tentă de adevăr în această glumă, cel puțin dacă avem în vedere răspunsul ministrului nostru de finanțe la întrebarea cum va fi finațat deficitului bugetar structural în contextul reducerii CAS-ului. Trăgând cu ochiul la prim-ministru, luând în mână niște hârtii cu date economice de care n-avea nevoie sau pe care, se presupune, trebuia să le știe pe dinafară, doamna ministru dă răspunsuri vagi gen „încă lucrăm la estimări”, „am făcut un studiu foarte bun, dar nu-l avem aici”… Nimic concret, argumente circulare, promisiuni ferme cu termen nedefinit. „Depinde, Domnule Președinte, dumneavoastră cât ați vrea să facă?”

Cum stă economia României cu adevărat?

Pornind de la spectacolul acestui dialog dintre președinte, premier și ministrul de finanțe de la Palatul Cotroceni de săptămâna trecută, am simțit nevoia să scriu câteva rânduri obiective despre situația economică din România. Să vedem concret dacă lucrurile stau chiar atât de bine pe cât susține premierul („Nu vă faceți griji, domnu’ Președinte, țara asta se descurcă”) și, folosind acest prilej, să răspundem la întrebarea arzătoare dacă am ieșit cu adevărat sau nu din Marea Criză. Precum unui pacient care, mergând la doctor, i se iau pulsul, tensiunea și i se face o analiză de sânge, este necesar să scrutăm economia României prin prisma a patru indicatori esențiali: 1) forța de muncă, 2) banii disponibili în economie, 3) nivelul de creditare și 4) bursa de valori. Există o sumedenie de alți indicatori macroeconomici, însă aceștia sunt printre cei mai importanți, pentru că surprind realitatea economică din unghiuri optime.

I. Forța de muncă și salariile: nota 4!

Nu se poate accentua suficient de mult importanța forței de muncă și a salariilor pentru stabilitatea economiei naționale. Mai multe locuri de muncă, mai ales combinate cu salarii în creștere, sunt, în orice economie liberă, rețeta cea mai bună pentru stimularea consumului. Criza din 2008 s-a resimțit peste tot atât prin reducerea numărului de angajați, cât și prin tăieri agresive de salarii, ceea ce a dus imediat la o contracție în consum și, evident, la creștere economică negativă. Pe scurt, la recesiune.

În UE de exemplu, populația angajată în forța de muncă (15 – 64 ani) era de aproape 221 milioane de oameni în trimestrul trei din 2008, ca apoi să scadă cu 9.4 milioane de oameni în nici doi ani, la 211.4 milioane (o scădere de 4.3%). La finalul lunii martie 2014, populația aflată în forța de muncă din UE rămâne la aproximativ același nivel scăzut de după criză, deși există mari diferențe între țările membre. În Marea Britanie, forța de muncă a pierdut aproximativ 4% din angajați între 2008 și 2010 (aproape 900 de mii de oameni), însă, spre deosebire de tot blocul UE, în prezent numărul de angajați este deja cu 1.5% mai mare decât nivelul de dinainte de criză. În SUA, efectivul salariaților din economie a scăzut cu 8.7 milioane de oameni între ianuarie 2008 și februarie 2010 (o scădere de 6%), dar în prezent a reajuns la nivelul maxim atins înainte de criză.

„Avem locuri de muncă . . .”!!??

Care este situația în România? Să fie oare corect ce a spus recent prim-minstrul Ponta în discuția pe marginea reducerii CAS de la Cotroceni? („Deocamdată noi avem creștere economică, avem locuri de muncă, vrem să mergem în această direcție.”) Numai cifrele concrete ne pot da un răspuns obiectiv în acest sens. Din păcate, la noi în țară până și statisticile lasă de dorit, întrucât cifrele despre forța de muncă publicate de diferite entități publice sunt contradictorii. Iată de exemplu că numărul de angajați conform ANAF la final de 2013 era de 6.5 milioane de oameni. Institutul Național de Statistică (INS) ne spune însă că, la același punct în timp, erau 4.3 milioane angajați cu carte de muncă și forme în regulă. Unde au dispărut 2.2 milioane de oameni? Să zicem că în desișul birocratic și incoerent specific țărilor balcanice. În acest mic studiu am optat totuși pentru cifrele de la INS, întrucât acestea sunt datele „oficiale”, și în general am rămas cu impresia că baza de date INS este mai coerentă în ansamblu.

Așadar, pe baza datelor de la INS, în luna ianuarie 2003 erau 4.34 milioane de angajați în economie, o cifră care ulterior a crescut aproape constant, ajutată de expansiunea economică globală și de investițiile directe în România. În octombrie 2008, cifra aceasta a atins maximul de 4.83 milioane de angajați, reprezentând o creștere de 12% față de 2003. În termeni absoluți, economia a creat locuri de muncă pentru jumătate de milion de angajați pe parcursul a cinci ani de zile, un fenomen remarcabil. Dar, precum vorba „un pas înainte, doi înapoi,” efectivul salariaților în februarie 2011 scăzuse la 4.1 milioane oameni (aceste detalii se pot vedea în Graficul 1). Altfel spus, în doi ani de zile forța de muncă a României s-a contractat cu 15% (deci mai mult decât în UE, Anglia și America) și numărul de joburi pierdute în acest răstimp a fost mai mare decât cele create în cei cinci ani precedenți (730 de mii față de 480 de mii)! Este drept că de la începtul lui 2011 forța de muncă a început să își revină, însă în prezent abia că se află înapoi la nivelul anului 2003. Avem locuri de muncă? Nu, asta o poate spune doar o țară precum Marea Britanie, America, evident Germania. Nu însă și noi! Dar vorba premierului: „O să lucrăm la toate.”

Grafic 1: Efectivul salariaților

Sursă: INS, date ajustate sezonier de autor. Unitate: milioane oameni.

Grafic 2: Salariul mediu net nominal și real

Sursă: INS, calcule autor. Medie mobilă pe 3 luni, serii ajustate sezonier. Unitate: RON.

Pe tema angajaților din economie, aș adăuga un mic detaliu important care nu este imediat aparent pentru multă lume. Probabil că dorind să arate ce treabă bună face administrația, ministrul de finanțe a afirmat că anul acesta au fost create 87 de mii de locuri de muncă. Este o afirmație corectă la suprafață, dacă ne uităm strict la datele de la INS. La final de decembrie 2013, erau 4.33 milioane de angajați, iar în luna aprilie a acestui an existau 4.42 milioane angajați. Aparent, nimic de discutat. Însă ce a uitat ministrul de finanțe să menționeze, sau poate ceea ce nu știa, este că, precum mulți alți indicatori macroeconomici, forța de muncă are o sezonalitate tipică. (Personal, cred totuși că știa.)

Ce înseamnă asta? Un simplu exemplu. Știm cu toții că în luna decembrie vânzările sunt foarte bune, fiind ajunul Crăciunului. Nu este corect să spunem că vânzările au crescut semnificativ în decembrie față de noiembrie, pentru că acesta este un fenomen sezonal, adică vânzarile cresc oricum din cauza Crăciunului. Întrebarea corectă este cu cât au crescut vânzările în acest decembrie, de pildă, după ce eliminăm sezonalitatea inerentă. Există diverse metode statistice de a estima factorii sezonali lunari (nu este cazul să va plictisesc cu aceste detalii), însă dacă aplicăm o simplă ajustare de sezonalitate la forța de muncă vedem că aceasta a crescut în mod real cu doar 26 de mii de oameni din decembrie 2013, nu cu 87 de mii de angajați (și aceasta pentru că, statistic vorbind, angajările sunt sezonal maxime în primăvară și minime la final de an, cum de altfel e de așteptat). În plus, să ne uităm din nou la Graficul 1: Vi se pare că lucrurile arată atât de bine? Dar poate că acesta este un grafic pe termen prea lung și, cum spunea premierul Ponta, ministrul de finanțe nu era aici în anul 2008 (nici eu, de altfel).

Să nu uităm că salariile medii reale au scăzut în ultimii șase ani

Dacă efectivul salariaților este un indicator esențial al condițiilor economice, salariul mediu pe economie este de asemenea foarte important. Salariile mai mari duc la un consum mai robust, dar și la economii ale populației care, dacă sunt eficient canalizate prin sistemul bancar, susțin creditarea și investițiile. După cum putem observa din Graficul 2, salariul mediu net pe economie (linia roșie) a crescut mult în ultimii 11 ani, de la 473 RON pe lună în ianuarie 2003 până la 1,735 RON în aprilie 2014, deși el ramâne la un nivel mai mult decât modest în comparație cu salariile din țările dezvoltate. Între finele anului 2008 și începutul lui 2011, salariul mediu net pe economie a fost nechimbat, în jur de 1,400 RON, însă apoi a crescut cu aproximativ 22% până în prezent. La prima privire, am zice chiar că nu a fost nici o criză! Dar această creștere este iluzorie dacă luăm în calcul inflația, adică creșterea prețurilor bunurilor de consum. Degeaba au crescut salariile medii pe economie cu 22% în ultimii trei ani și ceva, când, în aceeași perioadă, prețurile bunurilor de consum au crescut cu 26%. Salariul mediu real este așadar mai mic cu 4% față de finalul anului 2008. Evoluția salariului mediu net real pe economie se poate observa tot în Graficul 2 (linia albastră) și aceasta ne arată clar că salariile ajustate pentru inflație rămân sub nivelul anului 2008 (de fapt, dacă calculăm în euro, ele sunt chiar și mai mici, căci leul s-a depreciat în această perioadă).

În concluzie, avem un efectiv al salariaților cu aproape 9% sub nivelul din 2008 și la același nivel ca în anul 2003, și avem salarii medii nete reale către mai mici de șase ani încoace (față de o creștere medie anuală de 15% din 2003 până în 2008). Și-atunci, mergem sau nu „în direcția bună”? Mergem, dar cu o lentoare exasperantă, mult prea lent în comparație cu alte țări la fel de afectate de criza economică. Iar faptul că „mergem” nu se datorează nici o clipă autorităților și celor din administrație, ci pur și simplu ciclului economic care a repornit, modest, dar a repornit, cum s-a întâmplat de atâtea ori după zecile de crize economice înregistrate în ultimele secole. Dacă mergem în direcția bună este pentru că agenții economici își asumă din nou riscuri, nu din alte motive, nu din încrederea în asigurările premierului și a ministrului de finanțe că totul este roz.

II. Banii și consumul: nota 6, cu indulgență

Este bine cunoscut faptul că orice economie liberă este propulsată de consum. Crește consumul, crește și economia, și vice versa. Consumul la rândul lui însă depinde evident de disponibilitățile monetare ale populației – bani puțini însemnă consum redus și invers. Să ne uităm deci la disponibilitățile monetare ale populației României, adică la banii în mână, și cum a evoluat această sumă, pentru a ne face o idee concretă și obiectivă cu privire la trecut, precum și la locul în care ne aflăm în prezent. Pentru a determina câți bani sunt disponibili pentru consum și/sau economisire lună de lună, am considerat 1) populația activă pe piața de muncă, 2) pensionarii și 3) șomerii care primesc indemnizație. Aceste trei clase sociale înseamnă aproximativ 10 milioane de oameni, restul fiind copii, elevi, angajații în firmele cu mai puțin de 4 lucrători precum și muncitorii la negru care nu sunt cuprinși în datele statistice oficiale.

Așadar, în luna aprilie a acestui an existau 4.4 milioane angajați cu un salariu mediu net lunar de 1,735 RON, apoi avem 5.4 milioane pensionari cu o pensie medie de 844 RON la finalul primului trimestru din acest an, și avem aproape 140,000 șomeri cu ajutoare sociale lunare medii de aproximativ 360 RON (426 RON pentru cei cu studii, și 229 RON pentru cei fără). Despre șomeri este de remarcat că și aici cifrele sunt vraiște: pe baza definiței de șomer a Biroului Internațional de Muncă (BIM) avem 702,000 șomeri la final de aprilie 2014, dar pe baza definiției de șomaj INS avem aproape 469,000 șomeri.

Pentru a fi corecți, la toate aceste cifre trebuie să adăugăm și beneficiile din asistența socială. Statisticile pe această categorie sunt însă cu frecvență anuală și ultima înregistrare este pentru anul 2012, așa că sunt nevoit să presupun că și în 2013 și 2014 s-au efectuat cheltuieli pentru asistență sociale de același nivel cu 2012 (13.4 miliarde RON pe tot anul, sau în medie 1.11 miliarde pe lună).

Oricare ar fi nivelul real de șomeri, angajați și pensionari, ce contează cel mai mult din punct de vedere economico-statistic este trendul istoric al beneficiilor monetare agregate pe cele trei clase de cetățeni plus asistența socială, întrucât această măsură ne arată unde ne situăm față de trecut și cum a evoluat situația. Linia neagră din Graficul 3 de mai jos ne arată această evoluție. Veniturile agregate reale lunare ale populației au crescut de la 1.98 miliarde RON în decembrie 2001 la 4.86 miliarde RON în noiembrie 2008 – o creștere de-a dreptul spectaculoasă, una tipică pentru o bulă economică. Vă dați seama de magnitudinea acestor cifre? Este ca și cum venitul real al persoanei medii din România ar fi de 100 RON pe lună și în decursul a șapte ani devine 245 RON, o creștere de aproximativ 20% pe an! Apoi a urmat criza. „S-a oprit muzica”, cum spuneau bancherii americanii. Disponibilitățile monetare reale ale populației au scăzut la 4.1 miliarde RON la începutul anului 2011, o contracție de 16% față de vârful bulei din 2008, cu urmări evident dazastroase pentru consum.

Sursă: INS, calcule autor. Notă: serii de date ajustate sezonier. Frecvența datelor este trimestrială, fiecare punct reprezentând media pe trimestru pe baza datelor lunare.

Tot în Graficul 3 putem urmări evoluția indicelui volumului cifrei de afaceri din comețul cu amănuntul (linia roșie), o bună măsură a direcției consumului efectiv al populației. Cum era de așteptat, cele două linii au o evoluție aproape identică, având o corelație statistică de 97% – cresc disponibilitățile monetare, crește și consumul și vice versa. Precum disponibilitățile monetare reale ale populației, volumul din comerțul cu amănuntul a crescut rapid între 2004 și 2008 (practic s-a dublat în doar patru ani!), apoi s-a contractat cu aproape 24% în doi ani și puțin (dacă vă întrebați de ce consumul a scăzut mai mult decât disponibilitățile monetare, răspunsul este că populația a pus o parte din veniturile acum mai mici în depozite bancare, care au crescut de la aproximativ 15% din PIB la final de 2008 la 20% în 2011).

Mesajul Graficului 3 este cât se poate de clar – din 2008 disponibilitățile monetare reale ale populației au scăzut până în 2011, apoi s-au stabilizat în jurul unui nivel cu aproximativ 13% sub vârful din 2008. De trei ani încoace nu există creștere în banii care ajung în mâinile populației. O rază de lumină însă se întrevede din indicele de consum care se află vădit într-un trend ascendent, deși încă sub nivelul anilor 2007-2008. Atâta timp cât banii în mâna populației nu cresc, consumul va avansa la pas modest.

III. Creditarea: nota 3

Creditarea este esențială pentru creșterea economică. De multe ori, într-o economie liberă noi investiții și inovații prind viață și formă prin creditare. Acestea, la rândul lor, creează locuri de muncă, profituri bine-meritate pentru cei ce își asumă riscul unei noi afaceri, care au o viziune și care, de asemenea, contribuie cu taxe la bugetul de stat. Dar ca orice instrument foarte potent, creditarea trebuie să fie în balanță cu condițiile economice ale țării și oferită rațional și eficient de către bănci. Am putea considera creditarea precum focul: mânuit bine dă roade magnifice, dar scăpat de sub control duce la dezastru. Oricum, sigur e că atunci când poți să faci un foc ca să-ți înlesnești viața și nu o faci, este o decizie prost luată.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro