Cine isi imagineaza ca Moscova actioneaza spontan si haotic, ca Putin si camarila sa nu au scopuri precise pe care le urmaresc metodic, fara sa le pese de altceva decat de interesele lor, se inseala. Expansionismul extern este direct legat de autoritarismul intern. Nu cred ca e nevoie sa insist asupra competentei istoricului si jurnalistului britanic Timothy Garton Ash. In “New York Times”, autorul clasicei carti “The Uses of Adversity”, superb tradusa in romaneste de catre Catrinel Plesu sub titlul “Foloasele prigoanei”, cunoscator profund al meandrelor politice ale Europei ultimelor cinci si mai bine decenii, expert in relatiile germano-ruse si in istoria recenta a ceea ce a fost Blocul Sovietic, se ocupa de funesta doctrina Putin. O doctrina care codifica, de o maniera agresiva, dreptul Rusiei de a interveni atunci cand Kremlinul considera ca sunt amenintate drepturile populatiilor de origine rusa in alte tari.
Criteriul etnicist al rusitatii ar fi unul asemanator cu cel utilizat de Germania nazista in anii 30 pentru a defini ceea ce se numea Deutschtum, adica originea comuna ca neam, ca “volk”. Pan-germanismul rasist avea ca substanta mitologia sangelui si a gliei (Blut und Boden). Pan-rusismul putinist se hraneste dintr-o viziune nu mai putin arhaica despre, comunitate si societate. Este urmasul direct al pan-slavismului. Mizeaza pe legitimitatea obtinuta prin Istorie, nu prin proceduri democratice, precum alegerile libere. In “Originile totalitarismului”, Hannah Arendt discuta miscarile de tip “pan” ca protofasciste. In cazul lui Putin, vorbim despre post-comunism si post-fascism. O contopire neo-totalitara cu efecte letale pentru democratie.
Timothy Garton Ash are dreptate, este vorba de o ideologie a resentimentului, de un conglomerat de fantasme autoritar-imperiale si intens-nationaliste cu consecinte catastrofice pentru situatia internationala. Putinismul nu s-a nascut ca formula mentala recent. Este o combinatie de religii (mitologii) politice, intre care national-bolsevismul, eurasianismul, panslavismul si un ortodoxism rezidual. Inca din anii 90, arata Garton Ash, cel care era pe-atunci vice-primar la Sankt Petersburg, mana dreapta a reformatorului Anatoli Sobceak, isi marturisea imensa frustrare in raport cu declinul fortei imperiale ruse.
In fapt, doar acum, dupa dezastrul de saptamana trecuta, Putin a ajuns sa vorbeasca despre Ucraina ca entitate politica independenta, nu din respect, ci pentru a transfera blamul asupra guvernului de la Kiev. Prin urmare, pana acum cateva zile, Putin refuza sa admita ca Ucraina de Est este Ucraina, vorbea despre “Novorossya” (“Noua Rusie”). Subit, si-a amintit ca exista Ucraina si ca exista un guvern la Kiev pe care nu a contenit sa-l ponegreasca si sa-l saboteze.
Concluzia lui Timothy Garton Ash merita citata: “Mai intai submineaza si pune sub semnul intrebarii autoritatea unui guvern al unui teritoriu suveran, iar apoi il blameaza pentru rezultat. Astfel, daca un obscur loctiitor de primar incepe sa vorbeasca in termani alarmanti la o conferinta la care pariticipati, sfatul meu este, trezitit-va. Fireste, cei mai mult demagogi nu ajung la varf. Dar cand o fac, ideologiile resentimentului pe care le sustin pot fi scrise cu sange”.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
