Ura a fost ingredientul psihosocial al comunismului. Cine nu intelege acest lucru nu intelege nimic din ce s-a petrecut in secolul XX. Nu orice fel de ura, ci una imbibata de ideologie. O “ura de tip nou”, asemeni “omului nou” care o practica isteric si maniacal la porunca “partidului de tip nou”. Public aici o marturie exceptionala despre onoare in vremuri cand domnea dezonoarea. Tamadaul a fost, intr-adevar, pretextul construit de organele proto-securiste pentru anihilarea principalului partid al opozitiei democratice romanesti. Un regim intemeiat pe minciuna, teroare si conspiratii a recurs, asemeni nazistilor, la o provocare absoluta. Textul doamnei Lia Lazăr-Gherasim, fiica fruntaşului PNŢ Ilie Lazăr, lumineaza una din paginile decisive si tragice ale istoriei romanesti. Este vorba de agresiunea comunista impotriva coloanei vertebrale a sistemului democratic romanesc, reprezentata de partidele istorice si, in primul rand, de PNT.
Mai traiesc unii fosti jurnalisti din presa comunista a acelor vremuri. Ma intreb daca vor vorbi vreodata, daca ne vor spune cum au nascocit figura dusmanului care trebuie starpit, nimicit, distrus fara mila. Nu amintiri auto-justificatoare, precum cele ale lui Sorin Toma si Silviu Brucan, ci marturii intemeiate pe o reala cainta. Mi-e teama ca astept(am) degeaba. In acei ani cereau strivirea “naparcilor burghezo-mosieresti”. Oare regreta ce-au scris atunci?
Ilie Lazar cu fiica sa Lia, in timpul domiciliului obligatoriu in Baragan
Istoria a ceea ce-a fost tirania comunista din Romania, asa-numita “democratie populara”, nu se poate scrie cinstit fara marturii precum aceea a doamnei Lia Gherasim. Ori aceea a doamnei Annie Bentoiu. Ori a doamnei Miorita Baciu Got. Ori ale doamnei Lacramioara Stoenescu. Ori ale domnului Stefan Racovitsa. Ori ale lui Florin Constantin Pavlovici. Pentru cei mai tineri, reiau aici o gluma a epocii: Care este diferenta dintre democratie si democratie populara? Aceeasi ca intre o camasa si o camasa de forta. Ori, altfel spus, intre un scaun si un scaun electric.
Ilie Lazar a fost dintre aceia care nu au acceptat sa identifice camasa cu camasa de forta impusa de Kremlin si de agentii lui Stalin. Numele sau, ca si al unor Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu, Corneliu Coposu, Ioan Barbus, Iosif Jumanca, Vladimir Ghika, Alice Voinescu, N. Steinhardt, Corneliu Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu, Victor Radulescu-Pogoneanu, Sandu Tudor, apartine panteonului onoarei la romani.
Lia Lazăr Gherasim – o mărturie despre Tămădău
Acum 67 de ani a avut loc înscenarea de la Tămădău, evenimentul care oferit regimului comunist pretextul arestării fruntaşilor PNŢ. S-a analizat destul de mult modul de organizare al fugii, însă arestarea liderilor PNŢ nu e în primul rând rodul unor stângăcii în pregătirea zilei de 14 iulie 1947, ci e mai cu seamă rezultatul politicii pe care slugile Moscovei au impus-o ţării prin crime, ură, violenţe, teroare şi minciuni.
Folosirea acestui eveniment pentru scoaterea PNŢ-ului în afara legii nu a fost doar o farsă juridică, ci o agresiune împotriva valorilor şi istoriei ţării. Intenţia a fost să se impună întregii ţări himera criminală a comunismului sovietic. În acest scop a trebuit să fie terfelită reputaţia liderilor PNŢ, partidul care căştigase ultimele alegeri şi în care aveau încredere marea majoritate a românilor, şi să fie terorizaţi şi descurajaţi toţi cei care nu au vrut să trăiască în delirul minciunii oficiale.
Înscenarea de la Tămădău a dus la zeci de procese politice care au urmat procesului PNŢ-ului şi a schimbat destinul a milioane de români, de la cei care au fost arestaţi şi persecutaţi în legătură cu acel eveniment, până la cei care au fost privaţi timp de zeci de ani de modele de caractere şi de cunoaşterea istoriei ţării lor.
Lia Lazăr-Gherasim, fiica fruntaşului PNŢ Ilie Lazăr, arestat la Tămădău, a consemnat consecinţele acestui eveniment pentru familia sa. Nu ni se arată atât suferinţa, care a durat zeci de ani pentru familia lui Ilie Lazăr, ci credinţa şi curajul cu care au fost suportate toate încercările.
Mulţumim Domnului Ion Andrei Gherasim, fiul Liei Lazăr-Gherasim, pentru permisiunea de a publica acest document, în premieră, pe portalul În Linie Dreaptă.
Un text de Lia Lazar Gherasim:
De-ar fi să ne împărțim viața, amintirile, în capitole, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulți n-am mai fost decât “fiica trădătorului de la Tămădău”. Știam, eram convinsă că tatăl meu, cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei— Ocna Şugatag, știam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alții (care nu aveau de unde să știe, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străina, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilințele și suferințele bunicilor și ale rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte “fugare”, doamna Mihalache și doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era sa o vezi pe marea și frumoasa Lilly Carandino cum urca pe prici și recita “De la Nistru pân’ la Tisa” cu atâta pasiune încât și gardiencele ce ascultau la ușa și se uitau prin vizetă, cereau: “mai zi o dată, doamna artistă”.
O prietenă din generația tânără mi-a spus: “De ce nu povestiți mai multe despre Tămădău, dumneavoastră care ați fost considerată “fiica trădătorului Ilie Lazăr” și ați purtat cu demnitate și mândrie acest apelativ? Suntem puțini cei din generația tânără care știm de la parinții noștri că această diabolică capcană a securității a fost pretextul desființării PNȚ, dar, cei mai mulți, tineri sau mai puțin tineri, știu doar ce au învățat la școală din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric și din filme, care incercau să murdărească memoria celor mai curați și mai demni fii ai acestui neam.”
Firește, memoria afectivă poate uneori să ne înșele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii dacă nu ar exista și amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte? Există presa vremii, există dosare de anchetă, cu adevăruri și minciuni, există descrierile celor ce au răspândit minciuna. Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele și suferințele nu i-au terminat, și spre onoarea lor, există istorici și slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie să rămână în știinta și conștiinta generațiilor ce vin. Am văzut și am trăit multe, am cunoscut eroi și pseudo-eroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, mă întreb: “ Cum se poate ca nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele în contextul lor real, de ce răstălmăcesc fapte, sau uită ceea ce le place să fie uitat?”
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
