În ultimele luni, Marea Neagră s-a transformat dintr-un spațiu anterior secundar pe agenda politică europeană într-unul exploziv. La nord, Rusia lui Putin a decis să nu-și mai ascundă iritarea față de NATO și UE, pe care le vede drept două vârfuri de lance ale unei ofensive occidentale din ce în ce mai amenințătoare. Mă număr printre cei care cred că extinderea Uniunii Europene este un pericol mult mai serios pentru Moscova decât cel a alianței militare nord-atlantice. Extinderea teritorială nu este neapărat necesară unui bloc militar, mai ales atunci când misiunea sa este una defensivă, cu costuri interne din ce în ce mai mari. O piață, pe de altă parte, mai ales una precum uriașa piață comună europeană, nu poate exista fără a se extinde atât teritorial, cât prin proiectarea intereselor și regulilor proprii în vecinătate și în lume. Nu întâmplător a crescut mult numărul analiștilor academici care sunt de acord că puterea normativă a Uniunii în spațiul economic mondial este din ce în ce mai convingătoare, resimțindu-se în mai toate domeniile comerțului mondial și dominând-ul indisputabil pe cel regional.
Aceasta ar putea fi principala amenințare văzută de Rusia, o țară a cărei industrie nici nu poate spera să devină vreodată o competitoare serioasă pentru performantele industrii europene. Ajutate și de contextul normativ păstorit de către atotputernica Comisie Europeană, de stabilitatea relativă a monedei unice și, cel puțin în cazurile unora dintre statele membre ale UE, de diplomațiile lor comerciale active, multe industrii europene domină segmentele lor la nivel mondial. În acest context, extinderea spațiului normativ al Uniunii în Republica Moldova și Ucraina nu avea cum să nu irite Moscova. Panica și, îndrăznesc să spun, lipsa unui orizont analitic mai larg și a unor soluții pe măsura ambițiilor ruse, au determinat administrația lui Putin să acționeze cel puțin bizar. Anexarea Crimeei, noul război al gazelor naturale și destabilizarea Ucrainei orientale nu pot nici pe departe să folosească Rusiei pe termen lung iar nota de plată finală ar putea fi mai grea decât își închipuie conducătorul ei actual. Este însă adevărat că, cel mai probabil, nu o va plăti el, ci următoarele generații de cetățeni ruși.
Între timp, mult disprețuita Politică de Vecinătate a Uniunii Europene va continua să înainteze cu pașii exasperant de mici dar siguri de până acum. Iar Rusia, mai devreme sau mai târziu, va trebui să accepte crudul adevăr, acela că nu va putea niciodată să fie un competitor serios al blocului european. Iar singura sa variantă pe termen lung este să se adapteze pe cât posibil și cât mai curând posibil la regulile jocului economic stabilite de Bruxelles. După cum spuneam chiar la începutul crizei ucrainene, pe termen scurt, Rusia poate fi impresionantă. Problemele ei țin de felul în care (nu) poate vizualiza un scenariu pe termen lung în care Rusia să ne prezinte ceva mai mult decât performanța economică, politică și militară actuală.
La sud de Marea Neagră, situația este mult mai complicată. Războiului civil sirian i s-a adăugat acum ofensiva fundamentaliștilor sunni din Irak pe o listă enormă a problemelor deja existente în regiune. Asistăm, în acest context, și la o ciudată dar, pentru cunoscătorii acestui spațiu, previzibilă schimbare de roluri între Turcia și Iran. Până mai ieri considerată un pol de stabilitate, Turcia își arată din ce în ce mai evident slăbiciunile esențiale, în vreme ce Iranul pare a fi deja curtat de către britanici și americani ca posibil partener pentru soluționarea crizei irakiene. Se conturează treptat și un nou actor, Kurdistanul, căruia actualul vicepreședinte american îi vedea rostul încă din 2003. Realitatea autonomiei kurde din nordul Irakului dar și cea, mai fragilă dar palpabilă, din Rojava, în nordul Siriei, coroborate cu crescânda iritare a kurzilor turci față de Ankara, ar putea contribui la apariția Kurdistanului. Asta în ciuda disensiunilor notorii dintre principalii actori politici kurzi.
Ceea ce se întâmplă în Turcia profundă ar putea fi însă cel mai mare pericol pentru stabilitatea regională pe termen lung, cu potențialul de a afecta foarte serios și stabilitatea spațiului normativ al Uniunii Europene. Scandalul de corupție început pe 17 decembrie 2013 a declanșat un val de măsuri comandate de către primul ministru Erdoğan care au schimbat radical evoluția acestei țări. Dezvoltarea economică de invidiat și energia reformatoare de dinainte de acea dată sunt acum amintiri. Instituția juridică supremă rezistă din ce în ce mai greu presiunilor executivului. Parlamentul a devenit o simplă instituție aservită planurilor legislative ale partidului de guvernământ, Partidul Justiției și Dezvoltării, mai cunoscut prin acronimul său turcesc, AKP. Masive epurări și mutări de cadre în poliție și jandarmerie au transformat și aceste instituții în gardiani ai AKP-ului. Libertatea de exprimare este permanent amenințată de practicile executivului și de felul în care este interpretată uneori legea. Patronajul politic asupra unor majore inițiative economice afectează din ce în ce mai mult sănătatea dezvoltării acestei țări, având și consecințe serioase asupra mediului în unele cazuri.
După data de 17 decembrie 2013, interesele primului ministru și, în mod special, protejarea sa de anchetele judiciare par a fi devenit prioritatea numărul unu a actului de guvernare. Justiția și legislativul nu pot face nimic ce ar putea aduce atingere persoanei lui Erdoğan, familiei sale și cercului apropiat lor din executiv și din mediile de afaceri. De câțiva ani, primul ministru a insistat și pentru ca o eventuală candidatură a sa la alegerile prezidențiale din august să fie acompaniată de modificări constituționale care să acorde puteri mai largi, executive, viitorului Președinte al Republicii, ales pentru prima dată prin vot popular. În acest context, trebuie notate și analizate rezultatele unei ședințe mai degrabă discrete a biroului politic director al AKP de la începutul lunii mai 2014. Atunci s-au luat două decizii cruciale, în opinia mea, pentru viitorul guvernării actuale.
În primul rând, s-a anunțat hotărârea de a se menține o regulă internă a AKP conform căreia nici unul dintre membrii săi nu poate candida pentru mai mult de trei mandate în Parlamentul Turciei (Meclis). Pentru primul ministru Erdoğan, consecința este că, nemaifiind astfel eligibil pentru un al patrulea mandat parlamentar, viitorul lui politic depinde de câștigarea alegerilor prezidențiale. Dacă nu le va câștiga, nu va beneficia de imunitatea respectivă și va trebui să se supună anchetelor de corupție care rămân în așteptare. Și, având în vedere scăderea evidentă a popularității partidului său, este de așteptat ca alegerile generale de anul viitor să producă un guvern nu la fel de prietenos față de actualul prim ministru. Se prefigurează o vendetă politică violentă, deloc singulară în istoria Republicii Turce. În al doilea rând, s-a anunțat și decizia ca AKP să nu susțină modificări constituționale conferind putere executivă și imunitate sporite viitorului Președinte. Cu alte cuvinte, chiar dacă va câștiga alegerile prezidențiale, Erdoğan va trebui să se descurce cu prerogativele actuale ale postului. Îndrăznesc deci să apreciez că, prin aceste două hotărâri, AKP-ul a dat un mesaj foarte important, încă nu foarte bine înțeles nici în Turcia și nici în străinătate, sugerând o oarecare detașare a viitorului său politic față de cel al actualului prim ministru.
În contextul actual, o astfel de ipoteză este plauzibilă și cât se poate de rațională iar consecințele ar putea fi semnificative nu doar pentru această țară, ci și pentru evoluțiile din regiune. Echipa lui Erdoğan a deviat periculos de mult de la politica „zero probleme cu vecinii”, din perioada 2002-2008, la o susținere ulterioară periculoasă a „drept credincioșilor” precum Morsi în Egipt și militanții sunni anti-Assad în Siria. Oferindu-se pe sine drept model democratic, guvernul Erdoğan a reușit să irite majoritatea guvernelor din Orientul Mijlociu. Asta în vreme ce politica duplicitară față de Irak, Egipt, Iran, Armenia și Cipru, dar și față de Bruxelles și Washington au creeat și acolo îndoieli majore. Guvernul Erdoğan face afaceri profitabile în petrol cu Regiunea Autonomă Kurdă din Irak dar nu avansează deloc în ceea ce privește procesul de pacificare a relațiilor Ankarei cu kurzii din Turcia. Iar susținerea greu de tăgăduit acordată militanților sunni anti-Assad a pus și continuă să pună în pericol securitatea kurzilor din nordul Siriei. Astfel de contradicții nedumeresc și adaugă multe complicații care fac din Turcia o victimă probabilă de care actorii cei mai implicați în regiune ar putea să nu mai țină cont.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
