”Regii mor, nu abdică” obișnuia să spună regele Juan Carlos al Spaniei, cel care, iată, pe 2 iunie, și-a anunțat abdicarea în favoarea fiului său, Felipe, care va fi încoronat pe 18 iunie și va fi numit Felipe al VI-lea. Știrea a fost foarte bine păstrată, deși se pare că primul ministru, Mariano Rajoy (președintele Partidului Popular) și șeful partidului de opoziție, Alfredo Pérez Rubalcaba (președintele Partidului Socialist) erau la curent cu intenția regelui încă din ianuarie. Nu cred că spaniolii se așteptau la aceată decizie, din mai multe motive: în primul rînd pentru că Juan Carlos nu s-a arătat niciodată în favoarea unui asemenea gest (fiind în acest sens mai apropiat de modelul monarhic britanic decît de cele din Belgia sau Olanda), apoi pentru că se bucură de o imensă popularitate (în ciuda derapajelor din viața privată) și a contribuit esențial, nu doar prin acțiunile politice, dar și prin carismă și prin felul foarte apropiat, chiar colocvial cu care s-a relaționat mereu cu liderii de toate culorile politice, la menținerea consesului în ceea ce privește monarhia. Fiul său, principele Felipe, numit ironic de presa de stînga El Preparado (cel pregătit), deși nepătat de vreun scandal (s-a ținut departe de orice malversațiuni financiare, iar în viața privată, în afară de faptul că s-a căsătorit cu o femeie care nu face parte din aristocrație și divorțată, nu s-a remarcat decît prin seriozitate, fidelitate, paternitate exemplară, adică o imagine exact opusă celei a tatălui său), este departe de popularitatea paternă. În comparație cu Juan Carlos, Felipe, cel puțin deocamdată, face o figură corectă, dar ștearsă. E de văzut dacă Felipe al VI-lea va avea prezența de spirit a tatălui său care, abordat fiind de șeful Partidului Izquierda Unida (partid de stînga neechivocă), Cayo Lara, cu mesajul că va susține un referendum în care spaniolii să se pronunțe în favoarea monarhiei sau republicii, regele i-a răspuns: ”Mi se pare o idee foarte bună, dar să știți că eu voi fi de partea monarhiei!”. Cu asemenea replici, cu permanenta dorință de a comunica direct (i-a sunat în ziua abdicării, direct și personal, pe toți liderii politici ai lumii, de la regina Angliei, la șeful celui mai mare cartel sindical din Spania, neocolindu-i nici pe cei mai radicali stîngiști republicani – seamănă în acest sens cu actualul papă și sînt legendare apelurile sale telefonice în care se prezintă direct, fără intermediari, ”soy Juan Carlos”), dar și cu acțiuni politice salutare pentru democrația Spaniei (în februarie 1981 nu a susținut încercarea de lovitură de stat a militarilor, deși aceștia nu l-ar fi îndepărtat probabil, făcîndu-l pe însuși liderul Partidului Comunist, Santiago Carillo, să spună ”Hoy somos todos monárquicos” – ”Astăzi toți sîntem de partea monarhiei”), regele Juan Carlos va fi greu de egalat.
În aceste zile însă cu greu s-ar mai putea repeta fraza lui Carillo, Spania este puternic divizată și chiar radicalizată în ceea ce privește dilema monarhie-republică. Luni seara, la cîteva ore după anunțul regelui, în Puerta del Sol s-au adunat aproximativ 20.000 de manifestanți care au scandat în favoarea republicii. De asemenea, aproximativ 5000 s-au strîns în Barcelona și grupuri variabile în mai toate orașele importante din Spania. Mai mulți factori concură la coagularea unui puternic avînt anti-monarhic: sărăcirea progresivă a populației în ultimii ani, nivelul extrem de ridicat al șomajului, popularitatea partidelor stîngist-extremist-populiste (cel mai vocal dintre liderii acestor mișcări, Pablo Iglesias, recent ales europarlamentar, are în programul partidului său propunerea ca fiecare cetățean spaniol, exclusiv datorită statutului său de cetățean, să primeascî salariul minim pe economie!), mișcarea independentisă din Catalonia care vede în căderea monarhiei un ajutor în încercarea de a se rupe de Spania, scăderea popularității casei regale din cauza proceselor de corupție în care e implicat ginerele regelui, Iñaki Urdangarin și din cauza multor acțiuni excentrice ale regelui însuși, cum ar fi pretinsele aventuri extraconjugale sau vînătoarea de elefanți, în fine, o cauză mai puțin acută, dar nu mai puțin importantă: fidelitatea multor spanioli, mai ales din zona intelectuală, față de ideea de republică, față de progresul în sensul libertăților cetățenești pe care l-au reprezentat în istoria spaniei perioadele republicane, o veche frustrare istorică față de uzurparea regim democratic al președintelui Manuel Azaña și mai ales față de lunga marginalizare a tuturor reprezentenților și ideilor de stînga sau republicane după încheierea războiului civil. Sloganele care se aud azi în toate zonele care cer referendum și apoi republică sînt comice și foarte serioase totodată: ”Felipe, acelera, que viene la Tercera” (Felipe, grăbește-te că vine a Treia… republică”), ”Mañana España será republicana” (Mîine Spania va fi republicană”) sau “Zarzuela, el próximo deshaucio” (”Palatul Zarzuela va fi următorul evacuat”, aluzie la evacuările din casele ipotecate ai căror proprietari nu mai pot plăti). În Barcelona steagurile independentiste, care flutură de ceva vreme chiar și pe clădirile de stat, se amestecă acum cu cele republicane. În Madrid s-au înmulțit grafitti-urile care cer ”plecarea Burbonillor” sau care îi trimit pe aceeași Burboni la coadă la INEM (Serviciul Forțelor de Muncă).
Dar în afară de aceste semnale, pentru un turist care vizitează Madridul în aceste zile, schimbarea istorică despre care vorbesc și scriu toate mediile de presă nu este foarte perceptibilă, Madridul este la fel de liniștiti și de însorit ca întotdeauna. Istoria Spaniei ne arată însă că această liniște specific mediteraneană poate fi înșelătoare. Cineva care s-a întors curînd de la Barcelona îmi povestea că orașul e de nerecunoscut și că discursul este extrem de radicalizat și de polarizat, indiferent care ar fi tema abordată, preopinenții se poziționează înainte de orice cu privire la independența Cataluniei, ceea ce pentru un străin, obișnuit cu atmosfera cosmopolită și relaxată a Barcelonei din urmă cu doar cîțiva ani, e deconcertant. De asemenea, nu trebuie desconsiderată falia foarte adîncă, cu rădăcini vechi, cel puțin de secol XIX, între cele două Spanii, Spania laică, antimonarhică, republicană și Spania catolică, centralistă, monarhică. Se știe la ce a dus înfruntarea dintre cele două Spanii și, din păcate, în acest moment sînt foarte mulți factori care contribuie la o nouă radicalizare a celor două extreme. Pînă pe 18 iunie cînd va avea probabil loc proclamarea noului rege, din punct de vedere politic, țara este într-un fel de limb, iar cei care vor cu orice preț schimbarea monarhiei vor face tot posibilul pentru a crește presiunea. Deja protestatarii din Puerta del Sol au anunțat că nu vor părăsi piața pînă la 18 iunie.
În toată această atmosferă încărcată, cea mai senină se arată a fi, ca întotdeauna, regina Sofia. Imediat după anunțarea abdicării soțului ei, a plecat la New York la o reunine UNICEF, unde a avut, printre altele, misiunea diplomatică de a pleda pentru un loc al Spaniei în Consiliul de Securitate al ONU. Jurnalistul de la El País care i-a luat un scurt interviu sublinia că regina se pregătea să ofere o masă femeilor ambasadoare ONU, omagiind astfel o tradiție feminină în diplomație care a început în 1924 cu românca Elena Văcărescu, trimisă a regelului României ca ambasadoare la Liga Națiunilor. I-a răspuns jurnalistului de la El País că pentru ea totul continuă la fel, că fiul ei este foarte pregătit pentru această schimbare, lar Letiția e foarte competentă și că ea, regina, o iubește și o apreciază în mod special.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
