Întrebări şi puncte cheie:

Valentin NaumescuFoto: Arhiva personala

• Sub povara propriilor slăbiciuni şi vulnerabilităţi structurale, insuficient cristalizată ca proiect politic şi cultural naţional, duplicitară, coruptă şi neiubită de nimeni cu adevărat (nici de Occident, nici de Rusia, nici măcar de toţi cetăţenii ei, aşa cum putem vedea) Ucraina post-sovietică a eşuat. Va fi deznodământul statului ucrainean actual unul eroic sau negociat?;
• Pentru a merge mai departe, Ucraina are nevoie de o refondare, de un nou proiect statal (Constituţie) şi de o clarificare a opţiunilor fundamentale ale cetăţenilor săi, chiar dacă aceasta va presupune finalmente scindarea republicii fondate în 1991, proces deja început prin pierderea Crimeei;
• Mai devreme sau mai târziu, se va dovedi că deciziile politice nu pot ignora la nesfârşit voinţa reală a oamenilor. Se va întâmpla exact ceea ce vor dori cetăţenii ucraineni cu maximă ardoare, în marea lor majoritate: şi cei din vest, şi cei din est. Dorinţele lor sunt însă, după cum se vede, profund divergente, iar aceasta este în fapt tragedia Ucrainei actuale. Nici estul rusofon al Ucrainei nu poate ţine blocată partea de vest, care aspiră legitim la integrare politică şi economică în spaţiul occidental, nici Kievul nu îi va putea duce cu forţa spre Occident pe cei (nu puţini) care se simt apropiaţi de Rusia. Referendumurile nu trebuie ignorate, cel puţin din perspectivă analitică;
• După consumarea „momentului Ucraina” (ar putea dura ani!), Republica Moldova va trebui să decidă, la rândul ei, pentru ce optează: pentru neutralitatea „otrăvită”, propusă recent de Rusia prin vocea ministrului Lavrov, cu promisiunea păstrării (pe hârtie) a Transnistriei rusofone, sau pentru avansul decisiv spre structurile euro-atlantice şi recunoaşterea independenţei Transnistriei (din care trupele ruse nu mai vor pleca, oricum, niciodată), eventual cu o apropiere mai consistentă de România. În acest ultim caz, al renunţării la neutralitate şi al detaşării de jure a regiunii separatiste, este nevoie de o nouă Constituţie (sau, în varianta maximală, puţin probabilă astăzi, de asumarea prin referendum a Constituţiei României şi unificarea celor două state de limbă română);
• Ar putea veni şi rândul Belarusului să se tulbure politic şi să eşueze ca stat post-sovietic neutru, deşi clivajele sale interne sunt mult mai estompate decât ale Ucrainei. Orice societate (sistem politic) care „nu respiră” şi nu dezbate nimic, acumulează în timp tensiuni interne, care vor răbufni violent într-o anumită împrejurare. Liniştea suspectă a regimului de la Minsk prevesteşte „furtuna post-Lukaşenko”. Polonia ar deveni astfel şi mai importantă geo-strategic în Europa Centrală decât este oricum în prezent, jutificând o viitoare decizie americană de înfiinţare a unei baze permanente a NATO pe teritoriul său, aproape şi de Belarus, şi de Ucraina;
• Uniunea Europeană a părut şi pare total nepregătită pentru acest proces de revizitare adâncă a relaţiilor sale cu Federaţia Rusă şi cu statele post-sovietice din vecinătatea răsăriteană. Parteneriatul Estic a fost un eşec, în principal al politicii externe moi a cabinetului Merkel II în raport cu Moscova, al imposibilităţii (de natură electorală internă) de a vorbi explicit de posibilitatea unor noi extinderi, precum şi al ezitărilor post-criză ale democraţiilor vest-europene, întoarse brusc cu faţa spre sine însele. Ce fel de Uniune Europeană se va naşte pe 25 mai? Una mai puternică, sau una mai slabă şi mai divizată?;
• NATO se va extinde spre Est în următorii 3-5 ani (Uniunea Europeană nu);
• Turneul înalţilor demnitari americani în Europa anunţă începutul unei perioade critice la periferia NATO şi a Uniunii Europene. Washingtonul, Bruxellesul, Londra, Berlinul şi Parisul au vorbit limbi politico-diplomatice diferite în ultimii ani şi asta a încurajat Moscova să iasă treptat din umilinţa înfrângerii în faţa Vestului şi din deruta care a urmat colapsului Uniunii Sovietice, exprimând noi pretenţii de influenţă în regiune;
• Vor creşte din nou rolul strategic şi prezenţa SUA în Europa Centrală şi de Est, cu atât mai mult cu cât este posibil să urmeze, după 2016, o administraţie republicană. Germania nu va renunţa însă la masiva sa relaţie economică şi comercială cu Rusia. America şi Europa vor avea discursuri cu tonalităţi diferite faţă de Moscova. Cum se poziţionează România în contextul marii restructurări a Estului Europei, în anii care urmează? Ce poate risca şi ce poate câştiga România din această retrasare a frontierelor formale şi informale în interiorul regiunii?
• În fine, o observaţie istorică şi o sugestie de bun simţ pentru strategii noştri: puterile mari vor ajunge, ca întotdeauna, la o înţelegere, mai devreme (2-3 ani) sau mai târziu (5-10 ani), incluzând Rusia într-un nou aranjament politic şi economic continental. Ceea ce este, pe fond, foarte bine, căci niciuna din părţile implicate nu doreşte război. Perioadele faste, ca şi crizele, sunt ciclice. Din acest motiv, statele mici trebuie să fie, fără îndoială, absolut loiale alianţelor din care fac parte, dar nu într-atât de lipsite de tact încât să nu fie prevăzătoare şi să nu lase loc de Bună Ziua „inamicului” de astăzi, pentru vremurile când apele se vor fi liniştit iar acest nou Război Rece se va fi încheiat. Şi Putin, şi Rogozin, sunt trecători. Vecinătăţile însă rămân. Nu zice nimeni să nu fii ferm pro-occidental, principial şi predictibil. Dar a fi mai catolic decât Papa nu e întotdeauna un semn de înţelepciune strategică.

*

Ucraina se prăbuşeşte. Statul pe care îl ştiam din 1991 nu va mai exista. Va fi refondat, printr-un alt tip de aranjament constituţional şi strategic, posibil printr-o divizare negociată (prezentată, desigur, publicului sub alte forme) între Occident şi Rusia. Aş putea explica în detaliu de ce cred că actuala configuraţie a statului ucrainean post-1991 nu are şanse să supravieţuiască pe termen lung, nici politic, nici economic, nici administrativ, nici cultural, dar nu acesta este scopul articolului de faţă.

V-aş propune aşadar, dacă acceptaţi ipoteza mea de lucru, să pornim discuţia de astăzi direct de la asumpţia că Ucraina se destructurează văzând cu ochii, şi nu e vorba aici numai de pierderea de facto a Crimeei. Kievul nu mai poate opri acest proces. Nu are resursele, atractivitatea simbolică, susţinerea occidentală suficientă şi, în ultimă instanţă, nici mijloacele concrete (militare sau de altă natură) de a se opune dezintegrării statale accelerate, neputându-şi lichida în masă proprii cetăţeni care doresc sincer divorţul de proiectul naţional ucrainean. Mă tem că, până la urmă, Kievul nu va mai avea nici interesul să se opună imploziei statale, în momentul în care va realiza că trebuie să plătească în continuare salarii şi pensii în oraşele din est, fără să primească la bugetul central nicio contribuţie din regiunile secesioniste. Nu va mai fi rentabil să finanţeze, practic, o regiune care i-a scăpat de sub control şi care nu-i mai aduce decât necazuri, fiind evident că administraţiile locale pro-ruse din bazinul Donbas nu vor mai trimite la Kiev taxe şi impozite, nu vor mai atrage investiţii occidentale, nu vor mai aplica legislaţia ucraineană iar pe economia de acolo nu se va mai putea conta în beneficiul întregii ţări.

Întrebarea care se pune în legătură cu sfârşitul Ucrainei în forma sa actuală nu este nici dacă, nici când, ci cum se va produce despărţirea estului de vest? Eroic sau negociat? Prin lupte de stradă, de tip război civil, finalizate printr-o intervenţie a trupelor ruseşti de „menţinere a păcii”, ori printr-o partajare „la masa tratativelor”, deci fără vărsare de sânge? Nu încape nicio îndoială că războiul civil este scenariul cel mai rău (vezi Bosnia, Kosovo sau Siria), scenariu care trebuie evitat cu orice preţ, chiar dacă naţionaliştii mai înfierbântaţi vor vedea cedarea fără lupte ca pe o laşitate de neiertat. Nu este aşa, nimic nu e mai important, la urma urmei, decât vieţile oamenilor, fie ei vorbitori de ucraineană sau de rusă.

Campania lui Putin de „incendiere” a Estului Europei şi de a face regiunea nefrecventabilă pentru occidentali ar putea avea, la final, alte consecinţe, care vor decurge din partajări teritoriale, negocieri politice complicate şi compromis. De exemplu, Rusia să reuşească să-şi securizeze sub o formă sau alta anumite teritorii pe care trăiesc majorităţi rusofone certe sau discutabile (Belarus, Ucraina de Est, Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud) iar Occidentul, la început prin NATO, să pună piciorul în restul Georgiei, vestul Ucrainei şi Republica Moldova, odată ce aceste state nu vor mai avea, formal, trupe ruseşti pe (noul lor) teritoriu, curând micşorat. Cu alte cuvinte, putem asista la împărţirea periferiei europene între Occident şi Rusia şi la dispariţia zonei tampon actuale, numită edulcorat „vecinătatea estică a Uniunii Europene”. Este, dacă vreţi, o posibilă variantă de închidere a crizei regionale şi a recent începutului Război Rece.

O discuţie interesantă va avea însă loc şi în interiorul blocului occidental, dincolo de cea dintre Occident şi Rusia. Pentru România, această rebalansare strategică spre Est, respectiv repoziţionarea resurselor şi interesului marilor cancelarii spre frontiera spaţiului occidental este chiar mai importantă decât discuţiile despre divizarea Ucrainei. De inspiraţia, tenacitatea şi abilitatea de a ne poziţiona astăzi corect vor depinde multă vreme de acum înainte ponderea, rolul atribuit României de puterile occidentale şi poziţia pe care o vom ocupa la masa discuţiilor din şi despre Europa.

Fireşte, nu suntem singurii pe această falie geopolitică. Mai sunt şi alţii, unii mai mari, alţii mai mici. Le place unora sau nu, Polonia a fost şi va rămâne cea mai importantă ţară postcomunistă (portdrapelul regiunii), deja o putere a Europei Centrale, iar aranjamentele de securitate care vor urma vor pune din nou în lumină ponderea majoră a Poloniei în ecuaţie.

Cu toate că, pe bună dreptate, preşedintele României subliniază frecvent importanţa Mării Negre în criza regională actuală, augmentată recent de anexarea Crimeei şi de tensiunile de la Odesa, tot Polonia va lua, probabil, prim-planul procesului de consolidare a flancului estic al NATO. Preşedintele Obama merge în Polonia, vicepreşedintele Biden în România. Ordinea e clară. „Polonia joacă în altă ligă”, spune sugestiv profesorul Dan Dungaciu, observând compania selectă Germania-Franţa-Polonia a formatului politico-diplomatic „Weimar”. România nu este şi nu va fi acolo prea curând, pentru că Europa nu este pregătită să admită existenţa unei a doua Polonii în sudul Europei Centrale.

În fine, cred că e mai puţin relevant cine e pe prima poziţie în regiune şi cine vine pe poziţia a doua, esenţial este ca România să fie pregătită pentru toate „ferestrele de oportunitate” care s-ar putea ivi (inclusiv pentru un scurt moment în care s-ar putea face unirea cu Basarabia, odată cu recunoaşterea de către Chişinău a independenţei Transnistriei), să joace deci inteligent şi să se pună în calea resurselor politice, economice şi militare redistribuite în zonă, atâtea câte vor fi, multe sau puţine. România va avea o bază permanentă NATO numai dacă se va decide să fie două astfel de baze, prima urmând să fie înfiinţată, cel mai probabil, în Polonia.

Dacă din perspectiva aranjamentelor de securitate putem avea încredere că cei care gestionează problematica la Bucureşti (incluzând domeniul intelligence) sunt pregătiţi cum se cuvine cu răspunsuri şi soluţii competitive (exceptând episodul Rogozin, care nu a fost cel mai reuşit), nu aceeaşi siguranţă o putem avea privind capacitatea de a ne fructifica economic potenţialul poziţiei geostrategice.

Ştim, problema hoţiei şi corupţiei de toate felurile şi la toate nivelurile administrative şi profesionale este internă şi e veche. Nu e problema NATO sau a Uniunii Europene, este strict problema noastră, boala noastră istorică. Nu ne rămâne decât să sperăm că DNA şi instanţele vor duce la bun sfârşit „revoluţia justiţiei”, despre care am mai scris, de departe lucrul cel mai bun care a început, timid, să se întâmple în această ţară, după aderarea la Uniunea Europeană încoace.

Fără un efort intern de modernizare educaţională şi culturală (incluzând aici cultura statului de drept şi eradicarea hoţiei, a „baronatelor” de tot felul din societate) nu vom putea fructifica pe deplin apartenenţa noastră instituţională la spaţiul occidental.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro