Un comentariu la articolul meu precedent se referea la posibilitatea unui Silicon Valley românesc. Nu mă pricep la macroeconomie ( nici măcar cea micro nu e chiar punctul meu forte) dar m-am gândit că subiectul este suficient de generos ca să merite câteva considerații bazate mai mult pe experiența mea și a colegilor mei din domeniu.
Am terminat Politehnica în 1991 când încă toate păreau posibile și poate chiar erau; am fost prima generație care nu a mai avut repartiții de stat, dar am “prins” aproape un an de lucru la IEMI, o întreprindere azi defunctă dar reprezentantă perfectă a vechii industrii. Pe vremea aceea Pipera încă mai semăna cu un astfel de Silicon Valley autohton, unde erau masate cam toate fabricile comuniste în domeniu, de la Electronica și Fabrica de Cinescoape ( alb-negru) pẫnă la ICE Felix sau IIRUC.
Problema e că toate acestea erau într-o cădere abruptă din cauza modificării drastice a contextului economic: clienții tradiționali dispăruți, cererea pieței orientată spre altă direcție ( la ce bun să mai faci televizoare sau cinescoape alb-negru în 1991?) .
În general angajații acestor întreprinderi aveau un nivel bun de educație și problemele astea erau vizibile cu ochiul liber; de fapt deja în 1991 o parte din specialiști plecaseră deja, atrași de salarii mult mai bune în abia apărutul domeniu privat. Numai că deși toți vedeau și știau ce se petrece, în scurt timp a devenit clar că nu prea e nimic de făcut. Pur și simplu aceste întreprinderi nu erau suficient de flexibile pentru a se adapta. Cel puțin în cazul IEMI, al carei client tradițional era armata , lipsa de adaptare era evidentă. Era imposibil pentru ei să lanseze un produs fără o comadă fermă, or acea comandă nu avea de la cine să vină atunci când vrei să faci ceva nou.
Evident, copiii ai Revoluției, am visat cu toții să înființăm o afacere, să inventăm ceva nou , într-un cuvânt să urmăm modelul american de succes al perioadei. Câțiva chiar au reușit să valorifice unele nișe pentru o vreme ( vă mai amintiți convertoarele de sunet pentru TV bandă est-bandă vest, sau contoarul de impulsuri pentru telefon, sau adaptoarele de linie pentru telefoanele “cuplate”).
Însă lucrurile erau destul de complicate pentru a putea construi o afacere pe termen lung. Iar principalele doua probleme erau lipsa unei industrii orizontale adaptate la acest tip de afacere ( evident că trebuia să cumperi diverse accesorii, ori după cum spuneam, dacă le cumpărai de la fabricile de stat acestea așteptau comenzi de mii de bucăți, iar din import erau scumpe și pierdeai tocmai avantajul competitiv al prețului) și mai ales piața: piața românească era precară, slabă și instabilă.
Dacă piața este astăzi mult mai previzibilă decât în anii ’90, ea este însă și azi la fel de precară și slabă. Dincolo de toate celelalte probleme, de lipsa sprijinului economic al statului, acesta este principalul motiv al lipsei unui Silicon Valley: aș putea să îmi imaginez un Sillicon Valley european în București, dar în nici un caz unul românesc. Pur și simplu piața noastră este prea mică pentru a susține un startup.
Prin 2000 am instalat primul server de mail al firmei la care lucram atunci. La un moment dat am avut nevoie de un antivirus; cum RAV tocmai apăruse, am instalat o versiune de trial. După care le-am dat un e-mail ca să îi întreb cât m-ar costa o licență ( chiar era bun) pentru serverul nostru. Primul răspuns a fost de genul: “uite, prețul e … ( nu mai știu cât era, vreo 200 de dolari) dar știm că nu ai să cumperi” . Totuși, până la urmă l-am cumpărat ( evident metoda românească era să folosești trial-ul o lună după care să reinstalezi) , dar ceea ce vreau să subliniez e că lucrul bun pentru Gecad a fost că s-au adresat pieței globale, nu celei locale.
Din păcate, pe piața locală singurele afaceri avantajoase în IT ( pentru că după anii ’90 de electronică nu prea mai putea fi vorba, piața globalizându-se și uniformizându-se) au rămas cele cu statul. Statul e un client în general comod, deoarece din păcate nu prea știe ce vrea, din lipsă de specialiști ( uneori cred că faptul că firmele își scriu caietul de sarcini singure e un avantaj, dacă mă gândesc la alternativa ca acesta chiar să fie scris de funcționarii din ministere) și nu prea știe să își urmărească interesele. Însă acest lucru e mai degrabă rău pentru cei care fac afaceri cu statul, pentru că îi împiedică să își conștientizeze problemele și astfel îi împiedică să fie competitivi. Deci produsele lor au un singur cumpărator; în perioadele de criză cumpărătorul respectiv se cam codește, oricâtă prietenie politică ar fi la mijloc.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
