Mă uitam la interviul cu președintele Băsescu din studioul B1TV, când, brusc, discuția e întreruptă de ceea ce se numește acum breaking news, adică știri importante care trebuie neapărat comunicate imediat, altminteri se ratează un moment istoric. Pe ecran apare o doamnă blondă (o spun fără nici o arrière-pensée), încântată că a făcut primul salt cu parașuta din viața ei, dornică să ne împărtășească pe larg această experiență îmbogățitoare – îmbogățitoare pentru domnia sa, dar probabil și pentru întreaga națiune. Revenindu-se în studio la discuția cu președintele, Băsescu a simțit nevoia să sublinieze curajul doamnei blonde. În condițiile astea, mă întreb dacă mai e nevoie de înjurăturile profesioniste ale Antenei 3.
Că însușirile unui om pot fi deopotrivă calități și defecte se știe foarte bine, însă, în cazul lui Traian Băsescu, ele apasă asupra noastră, a tuturor, sunt uneori un vânt favorabil care ne duce la țintă, alteori o furtună zăpăcitoare. Trebuie s-o spun din capul locului: Traian Băsescu este singurul politician al eternei opoziții românești care n-a fost distrus de mașinăria infernală a PSD-ului. Reușind să devină popular și având o abilitate politică ieșită din comun, a rezistat uimitor mai multor asalturi la care pesemne oricine altcineva ar fi sucombat. Nici unul dintre cei în care și-a pus speranțe acea Românie ceva mai modernă și mai educată n-a izbutit să se impună, iar cazul cel mai ridicol e al fostului președinte Emil Constatinescu. În plus, și ăsta e lucrul cel mai important, Traian Băsescu are trei mari merite: a orientat ferm țara spre Occident, a dat independență justiției și a acceptat să piardă din popularitate asumându-și măsuri care ne-au ferit de consecințe grave ale crizei. Nu încape discuție, e foarte mult. Toate acestea n-ar fi fost posibile fără o combativitate ieșită din comun, în spatele căreia se află o personalitate accentuată, un temperament excesiv.
Or, tocmai aici e problema: temperamentul care – de pildă, în condițiile unor prezențe feminine gingașe, incitante sau iritante – întunecă judecata. Traian Băsescu e un bun jucător de poker, dar un slab jucător de șah. Șansa lui e că, la noi, politicienii nu prea joacă șah, mai toți se țin de poker până noaptea târziu. Succesul lui e al unui om abil și combativ, orientat, din fericire, de multe ori în direcția bună, dar, din păcate, asta n-ajunge. Un analist versat a spus că ieșirea lui legată de doamna Vrânceanu-Firea, urmată de o amenințare incalificabilă, a fost calculată. Complet fals: Băsescu s-a purtat exact ca un tată care și-a răsfățat peste măsură fetițele și sare imediat să le ia apărarea, indiferent dacă e sau nu cazul. La fel a făcut și când a acceptat cocoțarea Elenei Băsescu în Parlamentul European. Să nu-și fi dat seama președintele că o domnișoară care nu știe bine să citească și nu-i în stare să formuleze o frază corectă n-are ce căuta acolo? Și să nu fi avut tactul și bărbăția să i-o spună? Deh, tată de fetițe răsfățate! Și mai e ceva: absența unei culturi asimilate, care îți poate sluji drept călăuză, se întâmplă să-ți joace feste – ca atunci când l-a luat gura pe dinainte vorbind despre rege sau declarând că îi preferă pe „tinichigii” „filozofilor”.
Asta e tragedia noastră: există în România o forță malefică atât de mare, având rădăcini atât de adânci și ramificații atât de vaste, încât numai un om cu temperamentul și pornirile lui Băsescu i s-a putut opune. Dar un asemenea temperament și asemenea porniri e greu să-l însoțească pe un șahist cultivat. Ar fi într-adevăr un miracol. Ce se întâmplă e că, până una-alta, ies la iveală matrapazlâcuri enorme ale mașinăriei PSD – dacă ar trăi într-o țară normală, Victor Ponta ar trebui sa-și dea demisia de trei ori pe zi –, iar, pe de altă parte, românii sunt invitați să-și investească speranțele în Elena Udrea. Să ne înțelegem, nu sunt misogin: doamnele Macovei și Boagiu îmi inspiră mai multă încredere decât politicienii de sex bărbătesc. Nici insensibil la farmecele doamnei blonde nu sunt. Alta e problema: Elena Udrea nu e în nici un caz șahistă, iar ca jucătoare de poker mi se pare nedibace. Dincolo de înfățișare, singurul atu al domniei sale e un amestec de versatilitate și tupeu, care se poate exprima sintetic: doamna Udrea e manelizabilă.
Ceea ce, în sine, n-ar fi rău. Traian Băsescu a avut norocul să aibă doi contracandidați la președinție rigizi, iar spontaneitatea și flexibilitatea lui au surclasat în confruntările directe scorțoșenia lor – și, în felul ăsta, improbabilul extrem a devenit posibil. Cum Victor Ponta nu e tocmai un ins simpatic și degajat, de ce n-ar izbuti și Elena Udrea aceeași performanță? De ce n-ar funcționa o paralelă între domnia sa și Traian Băsescu? Dacă experiența mării va fi fost de folos, de ce să nu fie de folos, prin parașutare, și experiența văzduhului? Răspunsul e ușor de dat: pentru că, spre deosebire de Băsescu, Udrea n-are consistență de om (mă rog, femeie) politic(ă); pentru că nu e credibilă; pentru că a acumulat un capital imens de antipatie prin jocurile făcute – și nu fiindcă e femeie, cum lasă să se înțeleagă. Pe scurt, doamna Elena Udrea e doar manelizabilă. Nimic mai mult. Să investești mai departe politic în ea e totuna cu a te încăpățâna să avansezi într-o fundătură.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
