Băieţi, nu trebuie să rataţi ultimul blockbuster, Noah (2014), cu Russel Crowe în rol de eco-războinic, în regia lui Darren Aronofsky, tipul care a făcut Black Swan. Este super-captivant; hiper, am putea zice. Povestea curge cam aşa: Noe cu nevasta lui – o tipă, gen, bine, deşi cam balerină pentru neoliticul târziu când se presupune că are loc acţiunea, care apare ici şi colo în blugi şi bluziţă tricotată mecanic, în bob mărunt – plus cei trei fii, erau nişte paşnici culegători de plante medicinale, pe un platou bolovănos şi deşertic a cărui semnificaţie în film se va dezvălui imediat. Familia Noe era cumsecade, vegetariană convinsă (wink), trăitoare în izolare şi deplină armonie cu natura, după cum lăsase vorbă The Creator (niciodată Dumnezeu, God, Iehova, etc; wink wink).
Familia era însă deranjată sistematic în stilul ei de viaţă perfect sustenabil de incursiuni ale “oamenilor”, urmaşi ai lui Cain, care construiau oraşe acaparatoare (urban sprawl, wink) şi practicau minerit în vaste cariere deschise, abandonate iresponsabil după epuizarea misteriosului minereu ‘ţohar’ (strălucire, apud Cabala, wink wink). De unde şi peisajul dezolant, post-industrial (brownfield) deşi pre-istoric, în care se desfăşoară filmul. Plus, ăştia vânau şi mâncau carne (wink wink wink), ceea ce îi făcea şi mai răi decât erau iniţial, dacă vă imaginaţi aşa ceva. Răi-răi.
In film se bagă oarecum ca musca în lapte Anthony Hopkins, în rolul lui Matusalem (wishful thinking?), doar ca să-i dea nepotului Noe un ceai de ierburi (wink) şi el să poata avea viziunea corespunzătoare, cu Potopul şi arca. In genere, se arde multă buruiană psihotropă şi benefică în film (wink wink), de exemplu atunci când Noe&fii adorm animalele pe vapor, ca să stea liniştite la locul lor în voiaj, afumându-le din belşug din nişte cădelniţe metalice. Obiecte cam incorecte politic în context, de vreme ce Noe e sută la sută pro-lemn şi fibre vegetale, deci anti-exploatare de minereuri (wink wink wink).
Fără legatura cu firul principal al poveştii, eco-activistul Noe bagă nişte scene de karate şi ninja, în care hăcuie artistic nişte corporatişti preistorici, că audienţa operei trebuie lărgită şi către clasa muncitoare, nu doar hipsterime, ce pana noastră. După logica de la Voroneţ, cu Biblia pentru mase zugrăvită pe pereţi: e nevoie de un vizual puternic pentru a răzbate la sufletul omului simplu, neştiutor. Deci pe erou îl ajută în acţiune nişte uriaşi haioşi, cu mişcări tipice de joc video, confecţionaţi din rocă vulcanică, ce vor să se răzbune pe oameni pentru că aceştia se abat de la cuvântul Creatorului, exploatează minerale (wink wink wink) şi distrug mediul prin consumul de proteină animală, generând penurie (?!), crize economice (wink wink wink wink) şi ajungând să-şi vândă fiicele pentru un dram de carne.
Aşa. Acţiunea merge tipic în crescendo până la punctul de inflexiune inevitabil: orbit de un deviaţionism de factură radicală, prin îmbrăţişarea modelului de creştere puternic negativă, Noe vrea să-şi omoare nepoatele nou-născute cu un cuţit din inox cu lamă striată (tipMiracle Blade, cumperi 2, unul gratis), ca să se stingă rasa umană şi natura să rămână netulburată după Potop, deoarece aşa interpreta el mesajul Creatorului. Insă în momentul culminant binele învinge, nu le mai omoară, ci chiar le pupă, Vechiul Testament se înmoaie şi devine sentimental, porumbelul zboară iar Noe, eşuat cu bine pe muntele Ararat, revine la modelul sustenabil de creştere zero de la începutul fimului, după un episod de depresie alcoolică: severă, ca să ne arate că oameni suntem toţi, nu lipsiţi de defecte, chiar şi activiştii tranziţiei energetice (Energiewende, pentru iniţiaţi); dar suficient de scurtă ca să nu afecteze credibilitatea personajului, şi oricum pe bază de vie locală, organică (iar nu modificată genetic, din Chile).
