Plutește în aer, de cîțiva ani buni, un spirit de mărinimie față de cîțiva mari oportuniști literari ai regimului comunist. Spiritul respectiv are diverse motivații, una dintre ele fiind intenția de manipulare a opiniei publice prin legitimarea cu argumente îndoilenice a unei stîngi interbelice și de început de secol XX, legitimare care ar avea ca efect înnobilarea stîngismului contemporan românesc, pueril și schematizant. Stînga românească a existat, ba chiar de la sfîrșitul secolului XIX, a existat și în perioada interbelică, și a fost, în mod paradoxal (paradoxal doar pentru cei care nu cunosc sau nu vor să înțeleagă natura regimului instalat după 1944 în România), eliminată după venirea celor care ar fi trebuit să fie frați ei ideologici. Revistele au fost desființate în bloc, iar foști mari stîngiști, cu puține excepții, închiși sau chiar asasinați prin procesele mistificate la care se pricepeau atît de bine cei care au preluat puterea cu ajutorul direct și nici măcar camuflat al armatei sovietice.
Mai există și o altă categorie de reprezentanți ai mărinimiei respective, cei care vor să ne convingă că, de pildă, un poet ca Adrian Păunescu a fost, în ciuda slugărniciei inechivoce față de Partid, un poet adevărat. Dacă ar fi fost așa, n-ar fi nici o supărare, dar nu a fost așa. Mulți critici fac azi o adevărată echilibristică pentru a demonstra o valoare estetică ce nu există, doar pentru a avea astfel un argument imbatabil pentru apărarea impostorilor literari (care ajunseseră să fie considerați mari scriitori tocmai cu ajutorul oficilaităților). Cei care nu mușcă momeala nu sînt niște moraliști incapabili de fior estetic, ci, cîteodată, tocmai niște iubitori de literatură adevărată. Adrian Păunescu a fost un versificator facil, dintr-o categorie specifică de scriitori de consum, care au existat și vor exista în toate societățile, cu priză la un anumit tip de public și nimic mai mult; în contextul politic de atunci, mulți astfel de scriitori treceau drept clasici în viață, deși ei nu erau, de fapt, decît niște bieți plagiatori sau niște versificatori modești. Doar pentru că are cîteva poezii de tinerețe care nu sînt încă impregnate total de teme partinice și par, la o privire superficială, ingenue și cu oarecare reușite de versificație și ritm, Păunescu nu poate fi considerat un scriitor autentic. Sînt gata să deschid la întîmplare orice volum al său și nu am nici o îndoială că orice text s-ar nimeri să fie, se va încadra perfect în acest tip de literatură facilă, care apasă grosier pedalele emoțiilor primare. Iar cei care se consideră critici literari și chiar și absolvenții medii ai Facultății de Litere știu ceea ce poate nu știe marele public cititor: valoarea literară sau lipsa ei sînt lucruri demonstrabile cu argumente și nu simple impresii inefabile sau chestiuni de gust.
O altă componentă a respectivului spirit de mărinimie ar fi cea psihologică: unii autori din categoria mărinimoasă (”să vedem și părțile bune”, zic ei) i-au cunoscut pe respectivii oportuniști, probabil s-au bucurat de vreun favor din partea lor (și Adrian Păunescu, și Zaharia Stancu și alții asemenea lor se pare că aveau o extraordinară plăcere să fie magnanimi în lucruri omenești, cotidiene și puteau să fie astfel datorită poziției lor privilegiate într-un sistem declarat de ”democrație populară”, în care totul se făcea prin aranjamente, un sistem de fapt dominat de cea mai feroce inegalitate socială) și au acum o atitudine recunoscătoare, care merge pînă la duioșie, de înțeles psihologic, dar fără nici o valoare de limpezire a trecutului.
Am citit cu mare interes articolul lui Vladimir Tismaneanu despre cazul Pasternak și despre Zaharia Stancu, de asemenea comentariile, unele dintre ele tributare mărinimiei respective. Unii spun și chiar cred că Zaharia Stancu a fost un mare democrat, un om de stînga interbelic care și-a găsit în mod firesc locul în lumea de după 1944. Cum vreau să mă refer în continuare la cazul Pasternak, nu intru în amănunte, vreau doar să semnalez că așa de stîngist era Zaharia Stancu în tinerețe, încît a debutat la revista Gîndirea condusă de Nichifor Crainic. Și tot așa stîngist a fost și cînd, așa cum arată unele surse, lucra ca agent ascuns al Siguranței turnîndu-și camarazi oropsiți ai sorții alături de care combătea. Nu am văzut personal documentul prin care Zaharia Stancu recunoștea el însuși acest amănunt biografic, dar se pare că există și este o autocritică făcută la reprimirea în Partid, din care fusese eliminat tocmai din motive de dosar (dosar la Siguranță, nu la Securitate!).
În 1958, lumea literară românească era în fierbere cu privire la cazul Pasternak. Fierberea era cu capacul pus, evident, nimeni nu putea să emită opinii publice critice cu privire la ridicolul situației în care se afla scriitorul trăitor în URSS. Boris Pasternak publicase romanul ”Doctor Jivago” în străinătate, romanul fusese apoi publicat în variantă rusească în Statele Unite, autorul fusese anunțat ca laureat al Premiul Nobel, premiu pe care fusese obligat să-l refuze, după ce inițial trimisese o scrisoare de mulțumire plină de emoție și mîndrie. Chiar și înlănțuirea acestor fapte, fără nici un comentariu, cred că poate desena o imagine a grotescului acelor timpuri. Mașinăria de PR a URSS, atît de performantă în general, a făcut cu această ocazie o greșeală de începător, o greșeală infantilă prin care a căzut într-un ridicol egalat la nivel de opinie internațională poate doar de raportul lui Hrușciov din 1956. Mulți dintre simpatizanții experimentului sovietic au avut probabil cîteva zile proaste în ambele situații.
Gazeta literară, cea mai importantă revistă literară a Uniunii Scriitorilor, al cărei președinte era Zaharia Stancu, dedică numărul 40 din 1958 ”prieteniei româno-sovietice”. Scriu mulți, nu doar articole, ci și poezii (Eugen Frunză: ”Mai gonea pe cîmpuri moartea/ Cerul spart mi-l amintesc/ Dar suna pe zări “Katiușa”/ Dintr-un fluier romînesc”), ilustrațiie sînt pe măsură: o statuetă neagră cu un muncitor purtînd un tîrnăcop, intitulată „După războiul civil”, de L.D. Sabaneva și un tablou de Simona Vasiliu cu titlul: „Ne-a sosit utilaj sovietic”. Ultima pagină a acestui număr 40 lămurește desfășurarea de forțe pro-sovietică: articolul semnat ”Academician Zaharia Stancu” cu titlul „Pasternak? N-am auzit de Pasternak”. Textul e paginat în stînga sus, iar corpul de literă este îngroșat, contrastul pe care-l face cu restul paginii fiind evident. În prima lui parte, articolul este un elogiu adus literaturii sovietice, frazele ample, pline de nume de scriitori ai realismului socialist, fiind punctate de ceea ce sună ca un refren obsedant: „n-am auzit atunci de Pasternak”. Sau în varianta modalizată: ”N-am auzit în acei ani grei, sîngeroşi, de numele lui Pasternak”.
În continuare, în aceleași stil care combină retorica sacadată a refrenului, frazele lungi, ceremonioase și registrul aproape funcționăresc, de proces verbal (rezervat ”afacerii Pasternak”), Zaharia Stancu pune la curent opinia publică culturală din România cu acest caz, exprimînd totodată o puternică atitudine ce culminează cu un sfat indirect dar scriitorului:
„Şi iată că astăzi se vorbeşte despre Pasternak. Afacerea Pasternak e simplă ca toate afacerile «senzaţionaliste». Pasternak a scris o carte intitulată „Doctor Jivago”, în care îşi îngăduie să ponegrească cuceririle Revoluţiei şi ale marelui stat sovietic. Confraţii săi au respins-o. Atunci Pasternak a încredinţat manuscrisul unei edituri străine. Cartea a apărut în lume. A fost tradusă în mai multe limbi. De curînd, această carte a fost încununată cu Premiul Nobel. Sînt de descifrat în această tenebroasă întîmplare cîteva fapte. Unu. O carte calomnioasă, respinsă în U.R.S.S., este lansată de o editură burgheză şi face scandal în ţările capitaliste. (…) de patruzeci şi unu de ani, toţi transfugii, capabili să ţină un creion în mînă, odată ajunşi peste graniţele Uniunii Sovietice, au devenit „scriitori” peste noapte”. (…) Doi. Pasternak a luat Premiul Nobel. Crede oare o singură minte lucidă și poate bănui însuși Pasternak, oricît ar fi de chinuit de morbul înfumurării, că i s-a acordat acest premiu pentru valorile certe literare ale romanului său? (…) Mai există vreun dubiu că Premiul Nobel i-a fost acordat lui Pasternak tocmai fiindcă și-a ponegrit patria, pozînd în rezistent împotriva Uniunii Sovietice? Mai există vreo umbră de îndoială că Premiul Nobel a fost acordat anul acesta nu unei opere literare, ci unui pamflet antisovietic? În prima clipă cînd am aflat că s-a acordat Premiul Nobel lui Pasternak, pentru Doctor Jivago, am fost încredinţat că acest act va fi urmat de un gest reflex al scriitorului, care va mai găsi în el raţiunea civică elementară care să-l conducă la respingerea acestei distincţii înjositoare. Văd însă cu stupefacţie şi durere că Pasternak, consecvent cu sine însuşi, tace ca în deceniul al doilea al veacului nostru, ca în anii ofenstivei fasciste, ca în timpul războiului mondial. N-am auzit de Pasternak”.
Textul e abil scris și convingător, în ciuda efectelor facile folosite, a retoricii pompoase. Dar el se poate lesne demonta, cel mai important argument al lui Zaharia Stancu fiind acela al lipsei valorii estetice a romanului lui Pasternak și evidența acordării premiului din motive politice, idee susținută și azi de mulți mărinimoși ai regimului sovietic. Nu voi face aici o analiză literară a romanului, poate cu altă ocazie. Dar un fapt, ușor verificat, este acela că Academia Suedeză luase în calcul candidatura lui Pasternak încă din 1946, deci nu doar acest roman îl ridicase pe scriitor din mulțimea de iluștri necunoscuți. Chiar și dacă ar fi să credem că au existat și motivații politice (și există o serie întreagă de premii Nobel acordate în mod evident din motive politice), totuși asta nu ar justifica în nici un caz presiunea la care a fost supus autorul în regimul de ”democrație populară” din URSS. El a refuzat după cîteva zile premiul, așa cum îi recomanda Zaharia Stancu și așa cum îl îndemna, de altfel, într-un sincronism perfect, revista-mamă, Literaturnaia Gazeta. Academia a suspendat ceremonia, dar a precizat că premiul rămîne acordat. Boris Pasternak a murit în 1960. Medalia a fost ridicată de fiul său în decembrie 1989, cînd în sfîrșit a primit permisunea să călătorească la Stockholm.
