În ianuarie 2010, filmul documentar Gasland a fost lansat în SUA în cadrul festivalului Sundance din Park City, Utah (mai târziu a fost cumpărat și difuzat pe cablu TV de către gigantul HBO). Deși numărul spectatorilor care l-au urmărit în cinematografe a fost relativ mic (încasările de la casele de bilete au depășit cu puțin suma de 49.000 dolari, ceea ce, la un preț mediu de 10$ pe bilet, înseamnă circa 5.000 de spectatori), filmul a căpătat o audiență impresionantă (a devenit viral!) atunci când a fost distribuit gratuit pe Internet. O simplă căutare pe Google indică peste 1.210.000 intrări, dintre care pe YouTube sunt peste 29.600[1], inclusiv o versiune cu subtitrare în limba română.
Dacă până în 2010 despre gazele de șist și fracturarea hidraulică se discuta predominant în mediile academice și industrial/tehnice, apariția pe Internet a filmului Gasland a însemnat o deplasare definitivă a discuțiilor către opinia publică generală (informată sau mai puțin informată despre cele două noțiuni menționate). Practic, site-urile de socializare de tip Facebook sau Tweeter, site-urile personale (bloguri), ori site-urile diverselor ONG-uri au „explodat” pur și simplu din cauza numeroaselor comentarii pe marginea exploatării gazelor de șist prin fracturare hidraulică. Cum se explică transformarea peste noapte a unei tehnologii relativ vechi (de peste 65 de ani) din industria petrolieră într-o „vedetă” internautică, a presei scrise și a televiziunilor de discuții? O sursă a unor interminabile controverse mediatice, fracturarea hidraulică a devenit și motivația unor acțiuni sociale, de tip demonstrații pașnice sau confruntaționale, sau a unor inițiative legislative în diverse țări, inclusiv România.
Răspunsul cred că se găsește în impactul emoțional al unei singure secvențe din film: aceea în care un cetățean din Colorado dă drumul apei la robinetul din bucătărie și apoi aprinde jetul de apă cu o brichetă în prezența regizorului filmului. Comentariul care urmează acestei scene sugerează că aprinderea apei este datorată activităților de explorare a gazului natural din zona casei. Cu alte cuvinte, activitatea respectivă (a se citi fracturarea hidraulică) a contaminat fântâna omului cu gaz metan. Ce dovadă mai clară, mai irefutabilă, doriți decât asta? – au izbucnit în cor ecologiștii. Nu vă este limpede ca lumina zilei că fracturarea hidraulică ne otrăvește apa din fântâni, apa pe care o bem noi, cu familiile noastre, cu animalele noastre, apa pe care o folosim pentru udarea grădinilor noastre? Am urmărit multe dezbateri on-line în media străină și românească (în special cele legate de demonstrațiile de la Pungești) și imaginea aprinderii apei datorită presupusei activități de fracturare hidraulică este cel mai des folosită ca argument contra acestei activități.
Aceasta este ceea ce eu numesc puterea manipulării printr-o secvență-șoc căreia Gasland îi datorează celebritatea internautică.
Pentru a demonta resortul manipulativ al respectivei imagini-șoc este necesar să descriu două tipuri principale de gaz natural: biogenic și termogenic. Diferența genetică evidentă dintre cele două gaze oferă cheia explicării fenomenului „apei de la robinet care se aprinde cu o brichetă”. În același timp, înțelegând deosebirile dintre cele două tipuri de gaz natural, vom putea înțelege și alte fenomene curioase. De exemplu, de ce apa potabilă este contaminată cu gaz metan în zone unde nu s-a practicat niciodată fracturarea hidraulică. Sau de ce noaptea putem vedea uneori luminițe albăstrii pâlpâind deasupra mormintelor din cimitire.
Gazul biogenic este produs de microorganisme metanogenice în mlaștini, bălți, gropi de gunoi, cimitire, mine de cărbuni și sedimente de suprafață (acolo unde se găsesc și sursele de apă potabilă). Compoziția acestui gaz este predominantă metan (CH4). Fiind creat în zonele apropiate de suprafața solului, unde porozitatea și permeabilitatea rocilor sunt relativ mari, gazul biogenic poate migra ușor pe distanțe considerabile (sute sau chiar mii de metri). Dacă întâlnește o pânză de apă freatică, gazul metan biogenic se dizolvă rapid datorită solubilității sale ridicate. Dacă el ajunge la suprafață, în contact cu aerul, de multe ori se auto-aprinde (de aici și luminițele albăstrii din cimitire, pe care credința populară, neinformată, le consideră sufletele celor morți).
Pentru că gazul biogenic poate circula pe zone întinse la suprafață, el mai este denumit și „stray gas” („gaz vagabond” sau „gaz rătăcitor”). Contaminarea apelor freatice poate avea loc, așadar, în absența oricărei activități de explorare/exploatare petrolieră. Un exemplu tipic îl reprezintă statul New York, unde fracturarea hidraulică este temporar interzisă. În ciuda lipsei oricărei activități de fracturare hidraulică, apa freatică dintr-o zonă extinsă din centrul și sudul statului New York a fost găsită contaminată cu gaz metan[2]. Sursa acestei contaminări este naturală.
Gazul termogenic este produs prin alterarea unei materii organice numite kerogen, aflate la mare adâncime (mii de metri). Factorii care produc alterarea sunt cracarea termică și presiunea litostatică ridicată. Compoziția gazului termogenic include metan, etan, propan, butan și alte gaze. Un exemplu tipic de gaz termogenic este cel numit „gaz grizu” sau „gaz de mină” (coalbed methane). Ca și cel biogenic, gazul termogenic se poate auto-aprinde, acest fenomen fiind cauza principală a exploziilor din minele de cărbuni.
Identificarea celor două tipuri de gaz se face prin metode geochimice sofisticate (gaz cromatografia și analiza izotopică) și se bazează, în primul rând, pe măsurarea raportului concentrațiilor de metan și etan dintr-o probă. Pentru gazul biogenic, raportul metan/etan > 100, în timp ce pentru gazul termogenic, raportul metan/etan < 100. Deoarece gazul este probat la o distanță necunoscută față de sursa de contaminare, amestecul de gaze din probă poate fi uneori neconcluziv. În această situație se recurge la determinarea izotopică a vârstei gazului analizat, plecându-se de la ideea că gazul biogenic este relativ „tânăr” (0- 25.000 ani), iar cel termogenic este relativ „bătrân” (mult peste 25.000 ani). Figura 1 ilustrează separarea clară dintre cele două tipuri de gaz.
Care este originea gazului care aprinde apa de la robinet în filmul Gasland?
În anul 2008, Comisia de Conservare a Petrolului și Gazelor din statul Colorado (The Colorado Oil & Gas Conservation Commission – COGCC) a investigat o plângere făcută de Mark Markham (cetățeanul din film) care a afirmat că operațiunile de explorare a gazului natural dintr-o zonă limitrofă locuinței sale au influențat calitatea apei din fântâna familiei. Un raport al Sistemului de Informare despre Petrol și Gaze a statului Colorado (Colorado Oil and Gas Information System – COGIS) afirmă că, pe baza analizelor de specialitate, apa lui Markham „apare ca având origine biogenică”.
Figura 1. Analiza izotopică a elementelor carbon (C) și hidrogen (H) din metan indică o separație clară între gazul biogenic și cel termogenic.[3]
Comisia de Conservare a Petrolului și Gazelor din statul Colorado utilizează o diagramă similară celei din Figura 1 pentru a stabili originea gazului metan (biogenică sau termogenică), după care hotărăște dacă apa contaminată se datorează fracturării hidraulice sau unor cauze naturale. Conform Comisiei, fracturarea hidraulică nu conduce la prezența metanului biogenic în apă. Mai mult, raportul COGIS din 2008 conchide că „nu a existat nici o indicație despre influențele activităților de petrol și gaze asupra apei din fântâna lui Markham[4]”. Fântâna lui Markham a fost forată prin patru straturi de cărbune care conțineau gaz metan biogenic4.
Într-un articol publicat la începutul acestui an (Hydraulic Fracturing – torn Between Myth and Fact)[5] am atras atenția că frica de posibilă contaminare a apei potabile cu metan produs prin fracturare hidraulică a intrat în imaginarul opiniei publice prin secvența-șoc din Gasland, ceea ce confrimă puterea manipulatorie a unei ficțiuni.
Comentând la rândul său celebra secvență a „apei de la robinet aprinse cu bricheta”, prof. dr. Michael Economides de la University of Houston a spus că: „este extraordinar de inexactă și iresponsabilă. De la bun început trebuie spus că separația în plan vertical dintre acviferele cu apă potabilă și zonele de producție a gazului de șist este asigurată de mii de metri de roci impermeabile. Orice schimb de gaz între acvifere și zonele cu șisturi, dacă ar fi avut loc, s-ar fi întâmplat în timp geologic, măsurat în zeci de milioane de ani, nu în istoria recentă”[6].
