Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cum poate fi oprit un stat agresor, cand nimeni nu mai este dispus sa moara pe front? Noua dilema a relatiilor internationale

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Miercuri, 26 martie 2014, 10:28 Actualitate | Opinii

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Nimeni nu vrea să moară pentru Ucraina. Nici măcar ucrainenii, aşa cum lesne s-a văzut. Nici civilii, nici militarii. Nici pentru Ucraina, nici pentru alt stat de pe hartă, să ne înţelegem, naţiunile lumii democratice nu mai vor să plece la război. Anexările se fac astăzi fără să se tragă un singur cartuş. S-a întâmplat acum să fie vorba despre Ucraina. Dar o agresiune militar-politică fulgerătoare, de genul celei din Crimeea, s-ar putea repeta şi finaliza la fel de repede şi de neputincios, cu o ridicare din umeri adică, şi în alte părţi ale planetei, atunci când puterea care agresează este suficient de mare şi de ameninţătoare iar cel agresat este într-un dezechilibru evident de forţe, fără ca ideea rezistenţei eroice să mai anime naţiunile şi să poată mobiliza energiile şi resursele comunităţii internaţionale. Ştiu, veţi spune că şi Anschluss-ul Austriei s-a produs în 1938 fără ca cineva să fie dispus să se opună, prin forţă, încălcării dreptului internaţional. Şi acolo vorbeau aceeaşi limbă.

Lumea s-a schimbat, Occidentul nu mai e acelaşi de acum un secol, eroic şi grav, vibrând la discursurile radiodifuzate, principiale şi grandioase, ale lui F.D. Roosevelt, Winston Churchill sau Charles de Gaulles, sau la cele exaltate, superficiale şi delirante ale lui Adolf Hitler. Clopotele din stradă ale voluntarilor de la Salvation Army, chemând oamenii să ajute la alinarea suferinţei din oraşele devastate de bombardamente, nu vor mai răsuna niciodată cu puterea şi emoţia de atunci. Din fericire, să adăugăm imediat, sperând desigur să nu mai fie cazul vreodată…

Naţiunile Europei şi ale Americii de Nord nu mai „dispun”, ca în 1914 sau 1939, de zecile de milioane de bărbaţi tineri din satele sărace şi suburbiile oraşelor, supuşi autorităţii şi voinţei necondiţionate a conducătorilor statului, manipulabili până la sacrificiul suprem în faţa discursului naţionalist sau intervenţionist al liderilor politici, gata oricând să se înroleze sub drapelul patriei şi să-şi dea viaţa pe fronturi străine, departe de casă. Cu cât drepturile şi libertăţile individuale, respectiv practicile şi politicile democratice sunt mai consolidate şi mai înrădăcinate, sau accesul la informaţie şi la educaţia de tip individualist este mai larg, cu atât cetăţenii îşi preţuiesc mai mult viaţa, cariera profesională, bunăstarea şi confortul familial. Opusul îl vedem, din nefericire, în Orientul Mijlociu şi în rândul fundamentaliştilor islamici, captivi în îndoctrinarea la care au fost supuşi de mici, pentru care propria viaţă are o miză mai mică decât aruncarea în aer a duşmanului. Dar aici, în Europa, şi în America la fel, oamenilor le este dragă propria viaţă mai mult decât orice alt principiu politic. Ciudat şi paradoxal, aceasta este capcana lumii libere, punctul ei forte care se poate transforma oricând în vulnerabilitate, în „călcâiul lui Ahile”. Iar Putin a intuit perfect această limitare a noului Occident. Nici dacă şi-ar continua ofensiva spre alte zone ale Estului Europei tot nu ar vrea nimeni să-şi dea viaţa în lupta cu soldaţii ruşi. Cine susţine contrariul, ar aştepta desigur ca alţii să intervină, alţii să meargă pe front, nu el personal şi nimeni din familia lui.

Pe de altă parte, este cât se poate de firesc şi de uman raţionamentul „egoist” al lumii dezvoltate actuale, care a prins gustul vieţii confortabile. Individualismul ca model cultural a învins pretutindeni unde oamenii sunt cu adevărat liberi să aleagă. Emanciparea democratică a naţiunilor spaţiului euro-atlantic, coborâtă acum în straturile cele mai profunde ale societăţii (până la mijlocul secolului trecut era doar la nivelul discursului public al elitelor, în timp ce muritorii de rând rămăseseră sub controlul social strict al unui sistem conservator, cu autorităţi moralizatoare precum biserica, şcoala sau comunitatea locală, astăzi depreciate), face practic imposibile mobilizarea sub arme şi recursul la valori din sfera supra-materială, căci subţiază drastic masa de manevră a „discursului eroic”. Tocmai acum să ne întoarcem la război, când speranţa de viaţă în Occident a ajuns la 85 de ani, când veniturile permit clasei mijlocii să se bucure de aproape tot ce-şi doreşte, când oamenii pot călători şi vedea lumea mai uşor ca oricând, când progresele medicinei ne dau mai multe speranţe pentru o senectute liniştită?

Cuvintele mari de acum un secol mai pot servi, poate, la atragerea unor voturi (dar nici asta nu e sigur!) însă nu-i mai pot convinge pe oameni aşa uşor să plece la război. Eroismul nu mai are argumente în lumea de astăzi, în care mass-media ne-a demonstrat şi ne demonstrează zilnic faptul că „politica este coruptă” şi niciun lider nu merită să fie urmat până la capăt, iar mesajele pe care le transmit politicienii sunt doar expresii ipocrite ale intereselor lor de putere conjuncturale. Ia să-i lăsăm să se împuşte între ei dacă vor şi să nu ne mai trimită pe noi la moarte pentru ambiţiile lor politice, nu? În subtext, acesta este mesajul care vine de la baza societăţii, corect şi perfect legitim. Acum oamenii au pentru ce să trăiască, mai mult ca oricând în istoria umanităţii, au mize de viaţă plăcute şi bucurii posibile, iar moartea pe front e ultima dintre perspectivele dorite.

Bunăstarea generalizată a Occidentului face imposibilă susţinerea populară a unui nou război de masă, de tip clasic. Şi cum liderii occidentali îşi datorează puterea votului oamenilor, lucrurile devin clare. S-a văzut când s-a pus problema intervenţiei militare pentru stoparea masacrului din Siria (opinia publică occidentală nu a susţinut campania, nici în Statele Unite, nici în Marea Britanie), tot aşa cum s-a văzut la invadarea Georgiei de către Rusia, în 2008, când Occidentul a privit de pe margine şi a criticat abuzul Moscovei. Acum, preşedintele Obama ne spune clar că nici nu se pune problema unei intervenţii militare, ci doar se gândeşte cum să facă Rusia „să plătească” (economic) dacă mai face încă o dată aşa ceva. Deci, Crimeea „nu se pune”. Rămâne de văzut cât de eficace vor fi sancţiunile economice internaţionale impuse Rusiei sau oricărui stat mare, „noua metodă” a Occidentului de a descuraja statele agresoare…

Dacă, să presupunem, China ar anexa arhipelagul japonez Senkaku, ne-am putea imagina oare izolarea Chinei, sancţiuni economice impuse celei de-a doua mari economii a lumii, sau alte forme de constrângere a Beijing-ului la respectarea dreptului internaţional? Nu, ar fi un fapt împlinit şi cu asta gata. Eventual, douăzeci de oficiali nu ar mai primi vize timp de un an. Nici Japonia nu mai are kamikaze, piloţii sinucigaşi din anii 40. Tinerii lor, ca şi cei occidentali, au astăzi lucruri mai plăcute de făcut în viaţă. Mai pot fi aşadar impuse principii şi clauze marilor puteri, sau de fapt ele sunt cele care fac, desfac şi refac ordinea mondială şi balanţa de putere atunci când nu o mai acceptă pe cea existentă, iar principiile dreptului internaţional sunt doar pentru naţiunile mici?

Jumătate din trupele ucrainene din Crimeea au părut că s-au bucurat sincer de anexarea la Rusia (unii au dezertat şi au trecut voioşi de partea opusă), cealaltă jumătate s-au predat fără să tragă un foc de armă (nici măcar în aer, de avertisment) fiind la rândul lor bucuroşi să poată pleca de acolo cât mai repede. Doar nu erau să-şi rişte viaţa pentru nimic, nu-i aşa? În fond, poţi să trăieşti bine mersi şi într-o ţară mai mică, nu? Merită să mori pentru principiile dreptului internaţional, pentru nişte baze militare, pentru un petec de pământ care nici nu e al tău personal, pentru o idee abstractă cum e suveranitatea şi integritatea teritorială a unui stat? „Fugi de-aici!” Viaţa e frumoasă şi merită trăită, sunt atâtea tentaţii şi oportunităţi oferite de o lume globalizată şi americanizată în adevărurile ei ultime, acesta este discursul esenţial al societăţii în care trăim: televiziunea, media socială, reclamele comerciale, companiile de turism care ne propun vacanţe de vis, dealerii de maşini şi de telefoane mobile etc., toţi ne oferă imaginea unei vieţi pline de tentaţii mai mult sau mai puţin realizabile, tangibile, plauzibile în orice caz. Consumerismul vesel al lumii postbelice a produs mutaţii adânci în motivaţiile oamenilor şi în fundamentarea comportamentului statelor democratice.

Noi instrumente de menţinere a ordinii internaţionale trebuie descoperite urgent, mai ales după „experimentul Crimeea”, care a arătat că prevederile dreptului internaţional sunt, în eventualitatea unei încălcări flagrante, în aer, sunt doar cuvinte pe hârtie, care nu apără statele mai mici de pericolul unei agresiuni efective din partea unui vecin mai mare. Nimeni nu va interveni pentru tine. De ce să mori la război pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a altui stat? Un anume soi de frivolitate şi hedonism a cuprins generaţiile tinere (să ne includem aici), în sensul bun al termenului, al dorinţei legitime de a te bucura de plăcerile vieţii moderne, de avantajele libertăţii tale (nimic condamnabil în această atitudine), fără să te mai „încarci” şi să porţi pe umerii tăi povara nedreptăţilor politice, economice şi sociale care bântuie lumea. Dar este aceasta neapărat o lume mai sigură?

La noi, „Ciobanul Bucur” prezintă vesel şi optimist o reclamă la telefoane mobile şi de bună seamă că n-ar vrea să-i putrezească oasele în tranşeele din Crimeea. Căci, dacă Ucraina ar fi fost în NATO, ar fi trebuit teoretic apărată de aliaţi (conform art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord) iar noi eram primii aici în zonă, nu credeţi? Sau ne-am obişnuit cu ideea că numai americanii trebuie să vină de peste Atlantic să ne scape de agresori, să moară pentru suveranitatea teritorială a statelor europene de mila cărora plângem noi în discursuri oficiale şi să cureţe, din când în când, mizeria acestui continent îmbâcsit de complicaţiile politice inter-statale? Nu, stimaţi războinici ai site-urilor de pe internet, dacă NATO ar fi luat decizia combaterii agresiunii, ar fi cerut cu siguranţă statelor din regiune angajament militar direct în teatrul de operaţiuni. Adică, să ne ducem noi acolo să rezolvăm problema, eventual cu sprijin logistic american, dar cu trupele noastre. Uncle Sam s-a săturat să-şi trimită băieţii să moară pentru crizele nesfârşite ale Europei şi ale lumii şi să fie şi criticat pentru intervenţionism, ar cam fi deci rândul nostru, al europenilor, să ne apărăm libertatea şi ordinea juridică din tratate, dacă putem. Iar dacă nu putem, facem ce-au făcut ucrainenii în Crimeea, lăsăm dilemele ordinii internaţionale în seama generaţiilor următoare şi ne salvăm repede vieţile.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















2470 vizualizari

In cazul unui ordin de mobilizare pentru cetatenii romani, ati raspunde chemarii la arme?
(Un singur răspuns posibil)
  • Da
  • Depinde de situatie
  • Nu
  • Nu stiu / Nu raspund



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă