Nu vreau să cad în clişee de etno-psihologie, deşi aş stârni cascade de comentarii (deci audienţă), publicul nostru neştiind că această disciplină s-a perimat de cel puţin o jumătate de secol. Totuşi, numai eu văd aici o legătură cu dilema existenţială recentă, dacă să fie sau nu graţiat fotbalistul condamnat Gică Popescu, legătura nefiind neapărat aceea că şi el e tot de prin zona Craiovei? Nu vi se pare că, brusc, căpătăm acces la resorturile intime ale raportării românilor la lege, la semenii lor, la chestiunile publice în general şi finalmente la scara de valori într-o societate? Şi că ăsta e de fapt subiectul cu adevărat interesant aici, iar nu soarta unui fotbalist-afacerist?
Cazul e prea nou ca să se fi făcut vreun sondaj de opinie pe tema graţierii sale, deci nu ştim cu adevărat „ce cred românii“. Însă faptul că populiştii de serviciu ai ţării din ultimii ani (Antonescu, Ponta, ultimul sprijinit de Zgonea) au dat năvală să ia partea infractorului, cu tot cu televiziunile şi ţuţerii din dotare, indică unde simt ei că stă inima norodului. Grosul votează pentru „minte-mă frumos, Gică, fă-mă la portofel cu stil, cu sprezzatura, că tu eşti modelul meu în viaţă, cum erai şi când jucai în iarbă, cu tine mi-am trăit eu prin delegaţie cele mai importante victorii ale vieţii mele de loser, identificându-mă cu tine – ca român! – am fost şi eu oleacă campion, de pe canapeaua mea deşelată, cu PET-uri goale de aşa-zisă bere ieftină prin preajmă“. Nu-i ăsta miracolul sportului, în fond: livrează dramă, suspans, apoi extaz, deci un sens existenţei, unor mase de oameni mediocri (noi toţi) care stau cu fundul pe scaun şi nu vor fi în stare vreodată să facă ceva genial, semnificativ sau măcar îndrăzneţ în viaţă?
Sincer, m-aş încrede în instinctele îndelung exersate ale politicienilor cel puţin la fel de mult cât într-un sondaj valid. Colateral, asta arată încă o dată ce păcat e că s-a rupt USL, din moment ce liderii săi au în continuare atât de multe lucruri fundamentale în comun. Faptele în sine nici nu contează prea mult: că marele Gicuţă n-a făcut evaziune fiscală pe nişte venituri altfel corecte (precum cei cu care e comparat: Messi, tata lu’ Steffi Graf etc.), ci lucruri mai grave, de tip asociere mafiotă şi spălare de fonduri; că banii (o parte) i-a returnat la Fisc târziu şi inutil, sfătuit probabil de un avocat scump şi prost, aşa cum tind să aibă mafioţii, dar nu a recunoscut faptele din dosar, întinse pe ani de zile, alegând să rămână loial famigliei Becali.
Poporul simte instinctiv următoarele: aşa procedau toţi în jurul lui în acest business sordid al fotbalului românesc, deci s-o fi gândit şi el că, dacă merge, de ce nu, că nu-i mai prost ca alţii? Dacă am fi putut, n-am fi făcut şi noi la fel, să punem deoparte nişte milioane? Iar acum, când a căzut, e corect să plătească oalele sparte doar el şi gaşca lui (e drept, mare şi semnificativă), iar nu toţi, de dinainte şi după? În plus, nu trebuie să-i dăm nişte circumstanţe atenuante, pentru gloria pe care a adus-o cetăţii în arenă, precum vechii gladiatori?
Mare chestie şi complet misterioasă în mecanismele sale gloria asta a unui individ ce se răsfrânge asupra întregii comunităţi. S-au scris tomuri întregi pe subiect de sociologi şi istorici mai calificaţi decât mine. Are aerul că, la fel ca în Sicilia clasică sau alte societăţi tradiţionale, ea rămâne neştirbită dacă înşeli şi furi comunitatea pe scară mare, cu condiţia să urmezi tipare consacrate: dai câte ceva îndărăt la săraci; mergi regulat la biserică şi îi repari acoperişul; păstrezi „onoarea“ şi omerta faţă de tovarăşii de infracţiune, loialitatea de clan fiind mai importantă decât legea. Antropologul Edward Banfield, în cartea lui celebră Bazele morale ale unei societăţi înapoiate (1958), rezultat al cercetărilor de teren în (desigur) sudul Italiei, numeşte asta „familism amoral“.
