Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cuvintele lui Mircea Cartarescu

de Gabriel Liiceanu     Contributors.ro
Luni, 10 februarie 2014, 20:54 Actualitate | Opinii

Gabriel Liiceanu
Foto: Arhiva personala

Poate că istoria civilizației începe din clipa în care limba devine mai mult decât un mijloc de comunicare. O societate nu lasă o urmă a trecerii ei pe pământ doar cu stratul de jos al limbii, cu enunțuri de tipul „dă-mi toporul!”, „cât e ceasul?” sau „unde ai pus farfuriile?”. Etruscii pesemne c-au dispărut, pentru că n-au împins niciodată limba dincolo de pragmatica cea mai elementară a cuvintelor.

Între multiplele moduri în care în ultimii ani, ca români, avem senzația sinuciderii în masă, merită trecută, și poate chiar în capul listei, devenirea limbii noastre. Lăsând deoparte greșelile grosolane, promovate într-o splendidă armonie de invitați agramați și de ziariști ignari ai radiourilor și televiziunilor (de la prederi și etori până la infernalele „ca și”, „decât”, „vizavi de”, „orele doisprezece”, „concluzionează”  și „face diferența”), vă propun să vedem ce a ajuns dulcele grai românesc în gura parlamentarilor noștri. Ascultați o clipă:

„Sunt eu chiloții lu ăia? Ăia se scobește în măsele? Eu las oamenii care sunt buni și care dau la pace cu ei… Să plătești atâtea, cică băi p…! E demenți la cap, mă? Pi ce? [...] Eu mă duc acum la f…t.”

Nu mă îndoiesc că vânătorul din ceata primitivă vorbea mai frumos cu colegul său decât vorbește deputatul citat cu amicul lui „la mobil”. Îi lipseau, cred, latura porno și dezacordul gramatical. Ceea ce-i unește este faptul că limbajul amândurora se limitează la cuvintele care desemnează vânatul. Cam toate înregistrările făcute de DNA cu borfași din parlament excelează printr-un limbaj care se-nvârte în jurul actelor elementare ale vieții, în primul rând în jurul obținerii prăzii. Procurarea de bunuri este registrul privilegiat al realității care convoacă, în ceas de taină, la masa unde se discută „afaceri”, mai toate cuvintele limbii. Citiți, sau recitiți, Confesiunile unui cafegiu a lui Gheorghe Florescu și veți vedea cum vocabularul tuturor grupurilor puterii gravita, în comunism, în jurul „bunurilor”, în principal în jurul surselor de hrană. Activiștii de partid și cele două aripi ale Securității, cea dejistă și cea ceaușistă, își disputau, precum hienele, șacalii și vulturii din filmele de la Animal Planet, hoitului căprioarei doborâte de lei.

Cu o asemenea pradă doborâtă seamănă astăzi trupul României. În jurul prăzii, și a disputei politice din jurul ei, continuă să se concentreze astăzi valențele limbii române. Însăși limba borfașilor și prostituatelor, care face uneori ratingul televiziunilor, bazată pe interjecție, înjurătură și invocarea, mai mult sau mai puțin plauzibilă anatomic (căci vine dinspre ambele sexe!), a organului sexual masculin (asumat aproape ca un „tovarăș de drum”), dă, statistic vorbind, standardele și „nucleul dur” al rostirii noastre, începând de la copiii de școală.

Abia pe fundalul acestui dezastru putem înțelege care este valoarea scriitorului în salvarea ființei unui popor. Calitatea aerului spiritual pe care-l respiră creierele noastre este dată de calitatea mediului lingvistic în care trăim. Când el este intens poluat, singurul medicament împotriva intoxicației este „stratul de sus” al limbii. De aceea scriitorul este cel mai mare educator al unei nații. La vârsta de 30 de ani, în 1874, pe când era profesor la Universitatea din Basel, Nietzsche scria: „Religia mea constă în procesul de zămislire a geniului; toată speranța stă în educație, care este [...] un prisos de iubire dincolo de iubirea de sine”. Indiferent de narcisismul său, scriitorul de geniu termină prin a da spiritului unui popor, prin chiar actul scrisului în care el se adoră pe sine, „un prisos de iubire dincolo de iubirea de sine”. Limba care trece dincolo de limba vânătorului preocupat doar de obținerea prăzii este ingredientul de eternitate care asigură supraviețuirea unui popor. Ascultați aceste cuvinte:

„Şi bătălia se-ncinse cutremurând mica vale peste care ningea mai departe cu fulgi de argint. Apăraţi de iconiţe şi cruci, învăluiţi în aburii de tămâie, sătenii stăteau lipiţi unii de alţii, privind cu ochi rotunzi, cu bărbile zbârlite, cu carnea înfiorată, încleştarea. Îngerii săgetau iezmele cu săgeţi de oţel, de sticlă şi de lumină, le hăcuiau cu spade cu două tăişuri, scurgându-le sângele negru-n zăpadă, se ridicau în zbor şi sugrumau cu mâinile late demonii aripaţi. Balaurii şi vârcolacii, coropişniţele cu cap de om, oamenii cu cap de muscă deschideau râturi, boturi şi ciocuri şi aruncau jeturi de flacără roşie spre celeştii legionari. Din când în când, îngeri cu aripile incendiate-n culori bengale, ca de pasărea-paradisului, se prăbuşeau pe câte-un bordei sau în via desfoliată. Ca nişte câini graşi şi colţaţi, câte trei–patru diavoli tăbărau clănţănind pe câte-un sol ceresc, îngreţoşându-l cu duhoarea maţelor lor, împroşcându-l cu urină din tulumbele incredibile dintre craci, acoperindu-l de ocări ucigătoare, mai veninoase ca focul suflat din gură, căci la vorbele de o pustiitoare blasfemie creierul îngeresc era cuprins de dureri atroce. [...] La fiecare asalt rămâneau prăbuşiţi şi diavoli, zvârcolindu-se în ninsoare.”

Aceste cuvinte din Orbitor. Aripa stângă descriu lupta dintre diavoli și îngeri purtată cândva, la începutul secolului trecut, deasupra unui „cătun izolat de lume, într-o văioagă a munților Rodopi”. În despletirea lor bruegheliană perfect controlată, cuvintele acestea vorbesc despre avatarurile unei conștiințe care lucrează la o altă  configurație a spiritului decât aceea în care ne așază limba pe care o vorbim pe stradă și, odată cu ea, prezentul nostru lipsit de speranță. Și, mutând lucrurile într-o simbolică a înfruntării dintre Bine și Rău, ele termină prin a mântui cătunul bietei noastre istorii de incredibila lui micime.

Recent, Nostalgia lui Mircea Cărtărescu a luat Premiul Tormenta pentru „cea mai bună carte a unui autor străin publicat în Spania”. În timp ce culturile mari ale lumii îl traduc și îl premiază an după an, acasă, în țara lui, colegi de breaslă, ziare și posturi de televiziune îl „acoperă de ocări ucigătoare, mai veninoase ca focul suflat din gură”. Într-un interviu recent, Mircea Cărtărescu a spus: „Un intelectual poate înfrunta la nevoie glontele, dar nu-i poți cere să accepte, oricare ar fi cauza, să fie scufundat, zi de zi ceas de ceas, într-o cisternă de excremente”. „…căci la vorbele de o pustiitoare blasfemie creierul îngeresc este cuprins de dureri atroce.”

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

























Material sustinut de Superbrands

Help Net, 19 ani de excelenta pe piata farma

Help Net Farma opereaza una dintre cele mai importante retele de farmacii din Romania si face parte alaturi de Green Net - importatorul si distribuitorul de suplimenti nutritivi si dezvoltatorul lantului exclusivist Beautik Haute Perfumerie, din grupul Farmexim, primul importator si distribuitor de produse farmaceutice din Romania.

2301 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă