Preambul si avertisment
Dupa 15 ani Romania se afla inca odata in fata unui razboi civil, care are loc la granitele sale. De asta data granita de nord, cea care ne desparte de Ucraina. Conflictele Iugoslave incepute in 1991 s-au terminat in 2001 dupa terminarea conflictului Macedonian si dupa bombardamentele NATO din 1999. Războaiele Iugoslave s-au încheiat cu noi state independente pe harta Europei, dar și cu o mare parte a Iugoslaviei rămasă săracă și masive dezagregări economice. Astazi, dupa 15 ani, Serbia se afla aproape de faliment, intr-o situatie disperata, secatuita si aproape in imposibilitate de a plati pensii si salarii. Are Romania parte de un déjà vu istoric? Raspunsul este afirmativ, din nefericire cu unele aspecte mult mai periculoase decat cele pe care le-am trecut in procesul dezagregare Iugoslav.
In aceasta perioada nefasta, Ministrul Apararii, Mircea Dusa, unul dintre cele mai obscure personaje care a indeplinit aceasta functie, trimite armata la dezapezire in locul CNADNR (Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România). Poate norocul nostru astazi este ca facem parte din UE si NATO. Sa speram ca guvernantii Romaniei, impreuna cu Comandantul Suprem, Presedintele Basescu, nu vor uita acest fapt nici un moment prin cele declarate si interprinse de ei.
În 1997, NATO a sfătuit guvernul român să rezolve orice diferend teritorial cu Ucraina pentru a se putea integra în organizație. Prin urmare, această problematică a fost abordată în relația cu partea ucraineană în decursul mai multor runde de negocieri, care s-au încheiat prin redactarea unui Tratat frontalier româno-ucrainean, numit “Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare“, semnat la Constanța, în 2 iunie 1997, care a oficializat de jure apartenența a cinci din cele șase insule contestate la Ucraina (rămânănd în litigiu doar Insula Maican și apele teritoriale din jurul insulei Șerpilor din Marea Neagră). Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare a intrat în vigoare la 22 octombrie 1997. CIJ (Curtea Internationala de Justitie), prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, a acordat 79,34% din zona în dispută României, anume 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 80 m, iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută anume 2.300 km² cu o adâncime medie de 35 m. Prin decizia CIJ, Insula Șerpilor rămâne în componența Ucrainei. [1] [2]
Potrivit recensământului populației Ucrainei din 2001, Românii din Ucraina constituie al treilea grup etnic (după ucraineni și ruși), numărând 409.608 de persoane, sau 0,85% (dintre care Moldoveni s-au declarat 258.619 or 0,53%, iar Români 150.989 or 0,32%) din populația Ucrainei, potrivit recensământului populației din 2001. Teritorial diaspora română locuiește în regiunile limitrofe cu România și Republica Moldova, în regiunile Cernăuți (44,38% din totalul diasporei), Odesa (30,22%) și Transcarpatia (7,85%), Mîkolaiv (3,21%) și Kirovohrad (2,02%), în rest (12,32%). [3]
Situatia economica a Ucrainei este grea, in special din cauza oligarhilor, care au acaparat tot ceea ce se putea acapara, inclusiv puterea politica, la inceput regionala, si dupa instaurarea guvernului Iuliei Timoşenco la butoanele guvernarii de la Kiev, cea centrala. Considerata in Occident drept simbolul luptei pentru democratie, respectiva este cosiderata de majoritatea poporului Ucrainean drept sefa unui cartel oligarhic, care a pus stapanire pe miliarde de dolari din avutiile si resursele naturale si comerciale ale Ucrainei.
PIB-ul Ucrainei era de 97 miliarde dolari în 2013, comparativ cu 113 miliarde dolari în 1992, raportat la valoarea dolarului din 2005, potrivit statisticilor SUA. Evoluţia pare şi mai puţin impresionantă dacă este comparată cu cea a Rusiei, marele vecin, al cărei PIB a crescut de la 684 miliarde dolari la 1.000 miliarde dolari, scrie The Wall Street Journal. Daca este sa luam in consideratie rezultatele Romaniei in acelasi an, PIB-ul per capita al Ucrainei (3861 USD) este la jumatatea celui Romanesc (8630 USD). [4]
Spre deosebire de Rusia şi mai ales de ţările baltice, o mare parte din structurile sovietice au continuat să existe în Ucraina, aproape intacte si fara schimbari semnificative. „Vechea elită comunistă a schimbat pur şi simplu carnetul de partid cu insigna naţională“, a explicat economistul suedez Anders Aslund, expert în economie de tranziţie şi a fost consilier al guvernelor postcomuniste ale Rusiei şi Ucrainei. De asemenea, Aslund este colaborator al Peterson Institute for International Economics. Aslund descrie în cartea intitulată “How Ukraine Became a Market Economy and Democracy” (“Ucraina – cum a devenit Ucraina o economie de piaţă şi o democraţie“), că principala prioritate a Ucrainei în 1991 a fost independenţa si despartirea urgenta de Rusia. [4] [5] [6]
“Naţionalismul a trecut peste reformele structurale în lista de priorităţi politice. Nomenclatura şi naţionaliştii ucraineni au făcut atunci un târg: prima a acceptat democraţia şi independenţa în schimbul rămânerii la putere. Vechea elită comunistă a acaparat de atunci procesul politic. Reformele economice au început abia în 1993-1994, mult mai târziu decât în Polonia, Rusia şi în alte state foste comuniste. Ucrainei i-a trebuit ceva timp să realizeze că se scufundă şi mai adânc în sărăcie. Înainte de 1990 Ucraina era considerată mai bogată decât Rusia şi Polonia. Acum, ţara este mult mai săracă decât ambele. La mijlocul anilor 1990 au existat unele privatizări, iar lupta cu hiperinflaţia a dus în cele din urmă la crearea monedei naţionale, în 1996. Apoi, nimic nu s-a mai întâmplat până la criza financiară din 1998, cauzată de blocarea reformelor de către preşedintele Leonid Kucima. În această perioadă şi libertăţile cetăţenilor au avut de suferit. Puterea canalelor media a fost redusă, iar jurnalişti au fost ucişi. Economia ţării a intrat pe mâna unor dealeri dubioşi de gaze naturale. Taxele au ajuns la niveluri exorbitante, dar la fel şi evaziunea fiscală, în timp ce elita privilegiată se bucura de scutiri de la plata unor impozite.” [4] [6]
Oligarhii Ucrainei – adevarata putere economica si politica
Daca in 2001 Ucraina cunostea numai doi oligarhi, pe stimata doamna Iulia Timoşenco si pe un alt fost premier ucrainean, Pavlo Lazarenko, astazi aflat din 2006 in detentie in Statele Unite pentru frauda, spalare de bani si santaj a sumei “modice” de 200 de milioane de dolari, comise intre anii 1996-97 cand era premierul Ucrainei [7].
Astazi cel mai bogat si probabil si cel mai puternic oligarh Ucrainian este Rinat Akhmetov, care este si patronul Șahtior Donețk si implicit al lui Mircea Lucescu. Conform Forbes, Ahmetov este plasat pe respectabilul loc 47 in clasamentul milardarilor lumii cu o avere de 15,4 miliarde de USD. Ahmetov, de origine tatareasca, s-a dovedit unul dintre cei mai abili oligarhi in ceea ce priveste politica si intrigile dintre Rusia lui Putin si conducatorii Ucrainei “democratice.” Unul din promotorii “Partidului Regiunilor” partidul care l-a adus Viktor Ianukovici la presedintie si el la randul lui originar din Donețk. Contribuitor extrem de generos, a reusit sa-si creeze un statut de “rege al Dombasului” cu enorma influenta politica.
Interesant de mentionat ca desi este considerat de “Maidanul European” un inamic al reformelor si al pozitionarii pro-Europene al Ucrainei, in ultimele zile se pozitioneaza mai aproape de protestatari decat de vechiul sau prieten, Presedintele Viktor Ianukovici. Intr-un interviu acordat postul german Deutsche Welle se afirma, citez:
“Rinat Ahmetov, cel mai bogat om de afaceri din Ucraina, patron al echipei de fotbal Şahtior Doneţk, şi un susţinător fervent al lui Ianukovici, a atras atenţia asupra riscului de escaladare a conflictelor din Ucraina. Economia nu îşi poate reveni câtă vreme sunt ucişi oameni, afirmă Ahmetov într-o scrisoare deschisă apărută în presa din Ucraina. Ahmetov are dreptate. Violenţele trebuie să înceteze. Ucraina nu trebuie să ajungă la război civil. Or, pentru evitarea acestui lucru, alegerile anticipate sunt singura soluţie, lucru pe care opoziţia trebuie să i-l afirme răspicat lui Ianukovici. Ofertele sale otrăvite privind remanierea guvernului nu rezolvă criza. Alegerile parlamentare şi prezidenţiale anticipate trebuie să aibă loc.” [8]
Alti oligarhi de frunte, care joaca astazi in acest joc geopolitic intre Rusia si Uniunea Europeana, sunt: Petro Poroshenko, originar din Odesa, apropiat fostului presedinte Viktor Ianukovici si a Revolutiei Portocalii, astazi deputat independent in Verkhovna Rada (Parlamentul Ucrainean) si conform informatiilor vestice unul din finantatorii miscarilor pro-Europene; Igor Kolomoisky, astazi si mogul media, este un influent om de afaceri din Ucraina, în prezent (ianuarie 2010) fiind cel mai important acționar al PrivatBank, una dintre cele mai mari instițutii bancare din Ucraina. În plus, începând cu anul 2003, este acționar și membru în board-ul Ukrnafta, cea mai importantă companie de petrol și gaze naturale din această țară, cu o capitalizare de piață de 3,6 miliarde dolari. În ianuarie 2010, a cumpărat posturile de televiziune din Ucraina, Studio 1+1 și Kino de la Central European Media Enterprises (CME). Probabil joaca la doua capete, dar cu o predispozitie la optiunea Europeana.
Pericolul anarhiei si “egiptizarea” Ucrainei
Pentru cine crede ca toti ce aflati in “Maidanul European” optiunea europeana este o chestiune de consens am noutati – nici pe departe. Singurul numitor comun este dorinta de a se elibera de rusi cu tot ceea ce inseamna acest lucru. Momentul nationalist reprezentat in aceste demonstratii este atat de puternic, vocal si violent incat tind sa cred ca o continuare a discutiilor cu UE si inghetarea (imposibila) a relatiilor cu Rusia nu vor linisti masele protestatare.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
