Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

"Abenomics", revigorarea Japoniei si tulburarea marilor Asiei

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Luni, 20 ianuarie 2014, 9:53 Actualitate | Opinii

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

După o prelungită stagnare a economiei şi influenţei sale geopolitice, într-o perioadă supranumită de experţii zonei „cele două decenii pierdute” (anii ‘90 şi 2000), având drept epicentru criza economică est-asiatică din 1997 (vezi, pentru detalii, diagnoza de atunci a FMI[1]), Japonia se revigorează astăzi sensibil, pe toate planurile de analiză. La fel de evident este însă faptul că această revenire în forţă nu rămâne lipsită de consecinţe semnificative în sistemul relaţiilor internaţionale, în special în regiunea Asiei.

Instalarea guvernului conservator-naţionalist condus de premierul Shinzo Abe a fost urmată, în 2013, de o serie de măsuri eficiente de stimulare a investiţiilor şi de încurajare a companiilor locale în direcţia exporturilor, măsuri care au relansat spectaculos economia japoneză. Devalorizarea rapidă a yenului a făcut exporturile japoneze competitive şi a crescut totodată consumul pe piaţa internă[2]. Încrederea investitorilor străini dar şi a japonezilor în potenţialul ascendent al propriei lor ţări avea să inspire curând un nou tip de atitudine, respectiv noi (sau resuscitate) ambiţii naţionale, precum şi un nou discurs politic pe plan intern şi extern.

Abenomics, cum a fost alintată în presa locală politica premierului Abe, care readuce în memorie „miracolul economic japonez” din deceniile şapte şi opt ale secolului trecut, nu înseamnă însă numai creşterea bursei la Tokyo, profitul companiilor şi entuziasmul investitorilor. Mai înseamnă şi altceva.

Istoria Japoniei în secolul XX a parcurs, probabil, cele mai dramatice şi mai radicale schimbări de situaţie care i-au fost date unei singure generaţii, în întreaga istorie a umanităţii. Unele pe lângă care, păstrând proporţiile, chiar şi căderea comunismului poate părea o uşoară schimbare de anotimp. Acum câteva zile a murit, la 91 de ani, Hiroo Onoda, ultimul militar japonez care a refuzat să se predea în urma capitulării Japoniei, care a trăit ascuns timp de 29 de ani în jungla din Filipine şi care a fost primit ca un erou naţional la întoarcerea în patrie, în 1974[3]. Onoda a fost ultimul dintre japonezii care nu au respectat ceea ce împăratul Hirohito le-a cerut, armatei şi poporului său, pe 2 septembrie 1945: „să îndure ceea ce este de neîndurat”, adică să accepte înfrângerea şi să predea armele aliaţilor, oriunde s-ar afla.

Japonezii au trecut astfel, în mai puţin de o sută de ani, de la gloria şi fanatismul regimului imperial la masacrele inimaginabile comise în timpul războaielor şi colonizării Asiei, între 1895-1945 (Taiwan, Coreea, China, Manciuria), de la practica asimilărilor culturale forţate şi a impunerii conceptului Sferei de Co-Prosperitate a regiunii extinse a Asiei de Est[4] (practic, colonizarea şi supunerea Asiei intereselor imperiului nipon) la tragediile bombardamentelor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, de la regimul de ocupare americană (1945-1952) la succesul Olimpiadei de la Tokyo (1964) şi apoi la miracolul economic din anii 1970 şi 1980, în fine, de la o ţară învinsă, autoizolată şi reticentă la statutul de soft power şi la deviza guvernamentală de diplomaţie culturală „cool Japan” de la începutul anilor ’90, pentru a încheia secolul în recesiune economică şi dezamăgire.

Astăzi, Japonia pare că doreşte să redevină o mare putere regională (nu numai soft power, ceea ce este oricum, de câteva decenii bune, ci inclusiv politic şi militar), desigur în termenii unei democraţii şi a unei economii libere, integrate în sistemul global al relaţiilor internaţionale. Fireşte, nicio comparaţie cu aspiraţiile Japoniei de dinainte de 1945 nu este astăzi sustenabilă. Dar nuanţele coloristice mai tari ale guvernului de la Tokyo merită, totuşi, observate. Simbolic, pe 26 decembrie 2013, la un an de la preluarea mandatului, Shinzo Abe a vizitat şi s-a rugat la Yasukuni, sanctuarul controversat al războinicilor japonezi, gestul fiind criticat oficial de China, Coreea de Sud şi de alte state din regiune, precum şi de ambasada Statelor Unite, pentru rezonanţa dureroasă pe care a avut-o în fostele colonii ale imperiului japonez.

După 68 de ani de discreţie, Japonia îşi afirmă din nou interesele strategice în zonă. Nu e vorba aici numai de minusculul arhipelag Senkaku/Diaoyu din Marea Chinei de Est, cumpărat recent de guvernul Abe de la o persoană fizică (cetăţean japonez) şi trecut practic în proprietatea statului, teritoriu aflat de multă vreme în dispută cu China, asupra căruia Beijing-ul a impus o „zonă de control, apărare şi monitorizare aeriană”, criticată la rândul ei de guvernul Statelor Unite şi de ţările din regiune. E vorba de un joc strategic mai amplu al guvernului Abe, care vizează consolidarea alianţelor şi colaborărilor politico-militare cu Statele Unite dar şi cu celelalte puteri ale Asiei (de exemplu, India) pentru întărirea profilului regional al Japoniei în regiune. Nu e greu de înţeles că această ţesătură de acorduri şi aranjamente tactice iniţiate de Tokyo pentru creşterea prezenţei în bazinul Asia-Pacific şi Oceanul Indian (aplicaţii militare cu India, tatonări cu Filipine, cu Malaezia etc.) sugerează o anumită contracarare a puterii tot mai vizibile a Beijingului şi dorinţa de limitare a ascensiunii militare a Chinei în mările Asiei, începută cu ani în urmă.

Într-o recentă analiză Stratfor, se afirmă explicit că „Washingtonul este tot mai îngrijorat că o Japonie din ce în ce mai asertivă ar putea exacerba tensiunile în Estul Asiei, în special cu China şi Coreea de Sud”[5]. Tot recent şi tot pe aceeaşi linie a simbolisticii militare, guvernul Abe a organizat cu mult fast lansarea la apă, pe 6 august (oare de ce tocmai pe 6 august?) 2013, a „celui mai mare şi mai puternic distrugător” şi portelicopter de fabricaţie internă, Izumo[6].

Cine este însă, pe scurt, Shinzo Abe? Născut în 1954, nepot al fostului prim-ministru Nobosuke Kishi din perioada 1957-1960, acelaşi bunic pe linie maternă fiind, cu doar 12 ani înainte de a deveni premierul Japoniei democratice, ministru în controversatul guvern Tōjō din timpul războiului, acuzat în anii ocupaţiei americane de a fi fost „criminal de război clasa A”[7] (chiar întemniţat, până în 1948, pe acest motiv), dar reabilitat ulterior, tânărul Shinzo Abe a fost la rândul său atras de conservatorismul politic japonez, încă din adolescenţă.

După licenţierea în ţara natală, la 23-25 de ani studiază politici publice la Universitatea Californiei de Sud. Are o ascensiune politică treptată, nu foarte rapidă dar totuşi constantă, ce pare multora programată cu minuţiozitate. Conduce prima dată guvernul de la Tokyo între 2006-2007, fiind cel mai tânăr prim-ministru din istoria postbelică a ţării sale. În septembrie 2012 este reales lider al Partidului Democrat Liberal, actualmente de guvernământ. La 26 decembrie 2012 devine premier pentru a doua oară, surprinzând din primele zile ale mandatului prin declaraţiile sale contondente la adresa Chinei, de genul „(n.a.: în relaţia cu Beijing-ul) Japonia începe să-şi piardă răbdarea”, cu referire la pretenţiile Chinei asupra insulelor Senkaku şi la spionajul economic tot mai agresiv al chinezilor.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


























993 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri