Pe 5 februarie 1988, Nicolae Ceausescu se intalnea la Bucuresti cu John Whitehead, adjunct al secretarului de stat al SUA. Trebuie sa recunoastem ca, desi a fost vorba de o intalnire extrem de tensionata, dictatorul roman a avut mai multa sira a spinarii decat premierul plagiator Victor Viorel Ponta cu un sfert de veac mai tarziu. Traind in supra-realitatea propriilor amagiri, Ceausescu a respins cu furie acuzatiile americane referitoare la brutalele incalcari ale dreptului omului din Romania. A pretins ca Romania este o democratie autentica. Timp de trei ore a perorat despre marile realizari ale regimului si a glorificat decizia de a plati integral datoria externa catre Occident. Era un moment culminant a ceea ce doi respectati experti, fostul ambasador american Roger Kirk si fostul diplomat roman Mircea Raceanu, numesc, intr-o carte esentiala, “diplomatia absurdului”. Ei bine, refuzand intalnirea cu doamna Victoria Nuland, Victor Ponta a ridicat absurdul, vorba lui Ceausescu, “pe noi culmi de progres si civilizatie”.
La vremea respectiva, cotidianul “New York Times” a scris despre marele salt inapoi al regimului de la Bucuresti, aluzie la “marele salt inainte” maoist. Era un regim totalitar, condus de un cuplu ce se credea uns de providenta sa-i faca pe romani sa traiasca in conformitate cu dementele lor obsesii. Era o satrapie neo-feudala (ori, daca vreti, neo-sclavagista) cu o ideologie primitiva destinata sa satisfaca pulsiunile izolationiste si sovine ale unei birocratii inepte. Intre timp au avut loc revolutii civice, anti-totalitare in Europa de Est si Centrala, au cazut regimurile de tip bolsevic, s-au nascut democratii pluraliste. Nicolae si Elena Ceausescu au murit impuscati. In pofida unor imense obstacole generate de actiunile nomenclaturiste, Romania a devenit membra in NATO si in UE, a ajuns un stat de drept. Dictatura comunista a fost condamnata, prin vocea sefului statului, drept ilegitima si criminala.
In vara anului 2012, un grup de politicieni si magnati financiari, cu viscerale aversiuni la adresa Vestului si notabile simpatii estice (Rusia, China) a organizat o tentativa de lovitura de stat. Esecul a fost rezultatul actiunii Curtii Consttitutionale, al reactiei societatii civile si al presiunilor occidentale, in primul rand din partea Statelor Unite si a Germaniei. Lovitura de stat a suferit un decisiv si rusinos fiasco. Premierul Ponta, unul dintre artizanii puciului avortat, a declarat ca accepta coabitarea cu presedintele Traian Basescu. In fapt, a continuat, pe toate caile, subminarea statului de drept. Nu din partea tuturor fortelor politice, cum inceaca unii “echidistanti” sa sugereze, ci a coalitiei aflata la putere. Adica a grupului infractional organizat pe care cei numiti de Cristian Patrasconiu intelectualii-canalii, noii vadimi, paunesti si sarari, l-au sustinut si, unii dintre ei, continua sa-l sustina. Alianta cu PNL in cadrul coalitiei guvernamentale a inceput sa scartaie (macar aparent).
In decembrie 2013, USL-ul a incercat o noua lovitura parlamentara, un atac impotriva Codului Penal, ceea ce a intrat in istoria politica a Romaniei sub numele, cat se poate de adecvat, de martea neagra. Raspunsul societatii civile, al presei neinregimentate, al Occidentului a fost prompt si fara urma de echivoc. Iata ca acum, in ianuarie 2014, Victor Ponta nici macar nu mai cauta un pretext pentru a justifica refuzul de a se intalni cu adjuncta secretarului de stat.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
