Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

De ce am plecat (dintr-un loc caldut)

de Alexandru Balasescu     Contributors.ro
Joi, 9 ianuarie 2014, 15:39 Actualitate | Opinii

Alexandru Balasescu
Foto: Arhiva personala

Pana acum cateva saptamani am fost director adjunct la ICR Istanbul. Am inceput acea activitate in iunie 2011, cu un an inainte de demisia domnului Horia Patapievici de la conducerea institutiei. Acum sunt liber, deocamdata, de orice constrangere de program. Cu alte cuvinte sunt somer, auto-angajat, free lancer, sau cum doriti sa spuneti si imi petrec timpul pregatind urmatoarele proiecte personale, profesionale si de viata. In momentul 2012, cand ICR a trecut sub tutela politica a Senatului Romaniei am spus apropiatilor mei ca voi ramane pentru tot anul 2013, daca mi se va permite, pentru a nu periclita programul si parteneriatele deja angajate, dupa care voi vedea. Anul 2013 a fost important in Istanbul, atat politic cat si cultural, fiind an de bienala si in acelasi timp anul in care a avut loc cea mai importanta prezenta romaneasca pe scena artei contemporane din Istanbul de pana acum: expozitia retrospectiva subREAL, proiect realizat de MNAC si SALT in cadrul unui parteneriat de lunga durata pe care l-am inceput chiar in 2011 intre ICR Istanbul si prestigiosul centru de arta contemporana din Istanbul (SALT). Cand calendarul plecarii mele s-a conturat (prin octombrie 2013) am discutat si cu alti amici, reactia unora surprinzandu-ma. Desi nemultumiti de noua politica a ICR in general, reactia acestora a fost “da’ de ce pleci, nu era bine acolo?” Ba da. Era. Programele se pot derula in continuare, necesita putin mai mult efort de explicare la “centru” de ce e nevoie sa facem ceea ce facem, privilegiile unui post diplomatic sunt indiscutabile, si totusi… De ce am plecat?

Trebuie sa spun de la bun inceput ca sunt in proces de migrare, pentru a doua oara, din Romania. Cand am revenit in 2007 dupa 10 ani de studii si activitate profesionala in strainatate, Sandra Pralong m-a invitat sa scriu pentru volumul “De ce m-am intors”. De atunci au trecut 6 ani, iar intamplarile din timpul scurs “inapoi in Romania” m-au facut sa reflectez atat asupra mea cat si asupra societatii in care m-am format partial. Am pus in balanta factorii care ma atrag si cei care ma resping din spatiul geografic romanesc. In momentul de fata talerul respingerii atarna mai greu, nu atat cantitativ cat calitativ. Factorii care ma resping sunt mai putini, insa cantaresc mai mult. Concluzia este ca deocamdata re-aleg exilul. Astazi am sa vorbesc despre unul singur dintre acesti factori, insa major, care genereaza in opinia mea coruptia aproape generalizata in societatea romaneasca: sentimentul de indreptatire in lipsa responsabilizarii.

Cand aveam aproape 6 ani eram in vizita la un vecin de la etajul 3. Eu stateam impreuna cu bunicii mei (care m-au crescut) la etajul 1 al unui bloc de patru. Eram la masa in bucatarie, impreuna cu el si mama sa. La un momentdat am vazut pe jos o “figurina” de plastic, o oaie cred. Animalele erau rare pe vremea aceea, eu aveam foarte multi “indieni si cauboi” dar fara septel. Oaia imi parea abandonata sub masa de la bucatarie si am vrut-o. As fi putut sa propun un schimb prietenului meu. Se practica pe acea vreme. Nu am facut-o, ci am profitat de ceea ce am crezut ca este un moment de neatentie pentru a o baga in buzunar. Cumva m-am simtit indreptatit sa o fac. Cand am spus ca vreau sa merg acasa, mama prietenului meu mi-a spus ca ar trebui sa ii dau oaia inapoi. Speriat am negat totul, confruntat insa cu evidenta am inapoiat-o si am plecat acasa plangand, zdrobit de rusine si furie. Eram furios pe mine pentru ca nu imi dadeam seama de ce am facut-o. Daca bunicul meu ar fi aflat ar fi fost absolut dezamagit de mine, pentru ca era contrar spiritului de cinste si punctualitate pe care mi-l insufla cu orice ocazie (el fusese avocat in perioada interbelica). In mod cert nu el si nici bunica nu imi insuflasera aceasta atitudine de a-mi insusi ceea ce nu e al meu, insa undeva ea exista. Conflictul traumatic al acelui moment, intre ceea ce stiam ca e bine si ceea ce ma simteam indreptatit sa fac a fost definitoriu pentru mai tarziu. Nu am mai incercat sa sterpelesc nimic de atunci, fie obiecte, fie merite ale altora, fie citate fara a pune ghilimele. De unde insa imi venea acel sentiment ca as fi putut sa o fac?

Repede inainte, in 2011: la pranz cu un prieten american stabilit in Romania, casatorit cu o romanca si cu doi copii mici, o familie extraordinara. Discutam despre societatea romaneasca si despre dificultatea pe care o are el in a alege unde sa locuiasca in viitor. Dilema cea mai mare pe care o are este urmatoarea, citez din memorie: “Alec, cum sa fac cu copiii pentru a nu integra valorile negative la care sunt expusi zilnic? Eu nu pot sa ii tin doar protejati acasa. Ei trebuie sa mearga sa se socializeze, la gradinita, cu alti copii. Dar aici hotia este aproape o norma culturala. Sa fii “smecher” sau sa “te descurci” apar de la gradinita ca feluri de a fi apreciate. Si eu pot sa ii invat sa fie altfel insa e clar ca vor fi marginalizati. Ce sa fac?” Evident nu astepta o solutie de la mine in acel moment pentru aceste intrebari mai degraba retorice, insa mi-a adus aminte de incidentul “oii” dar si de vorba aceea romaneasca “Hotul neprins e negustor cinstit.” Mi se pare ca aceasta este una din regulile care se aplica din ce in ce mai mult in Romania de astazi. Evident vor fi voci care sa spuna “bine, bine, dar au si englezii echivalentul lor: A thief passes for a gentleman when stealing has made him rich.” In treacat si pentru a calma spiritele fac o mica observatie cruciala pentru sensul frazelor: in varianta engleza hotul “trece ca”/ “pare a fi” gentleman in cazul in care hotia il face bogat. Dar nu este unul. In varianta romana in acest caz distanta fireasca intre aparenta si esenta dispare.

Aceasta viziune asupra lumii – suprapunerea aparentei si esentei si hotia ca mod legitim de a obtine aparenta dorita – pare a fi generalizata pe la noi. Exista, asa cum bine explica Vlad Mixich, o diferenta intre hotie si coruptie, intre actul de a fura pentru care exista o modalitate de absolvire prin recunoastere si acceptare a consecintelor, si sentimentul permanent de a te simti indreptatit sa insusesti tot ceea ce este posibil a insusi in speranta ca nu vei fi prins si vei ajunge sa fii (nu doar sa pari) un gentleman sau gentlewoman.

A fi indreptati la orice inseamna, in opinia mea, a fi si responsabil de ceea ce faci. Sentimentul de indreptatire la romani este de cele mai multe ori insotit de folosirea verbelor la diateza reflexiva. As pune si asta pe lista criteriilor de identificare a coruptiei: folosirea frecventa a diatezelor reflexive si pasive – evitand astfel raspunsul la intrebarile ce identifica subiectul si complementul direct: cine face ce? E foarte simplu sa insusesti orice in momentul in care doua conditii converg: 1. te afli intr-o pozitie ierarhica de varf. 2. “se foloseste” scrierea si exprimarea in diateza reflexiva. Asumarea responsabilitatii in Romania a devenit de fapt o formula goala de continut pe care o folosesc membrii guvernului in momentul in care doresc sa se substituie parlamentului, adica atunci cand ordonante de urgenta inlocuiesc sistemul legislativ (cu alte cuvinte atunci cand separarea puterilor in stat e la limita disparitiei – despre guvernarea in stare de exceptie a scris pe indelete Giorgio Agamben).

Asumarea responsabilitatii nu este valabila atunci cand oricine in Romania face o fapta reprobabila. Nu. Atunci cel mai probabil vinovatii sunt in alta parte, circumstantele justifica sau pur si simplu fapta dovedita nu este adevarata (caci se poate usor umbla la definitii atunci cand te afli intr-o pozitie de putere). Probabil de aici si obsesia multora dintre noi de a ajunge neaparat directori sau sefi peste orice, cat de mic ar fi acel lucru, dublata de cvasi-imposibilitatea de a lucra in mod colaborativ. De cate ori ati auzit “eu sunt sef, eu hotarasc”? Probabil ca unii romani sunt buni manageri aplicand aceasta formula atunci cand au norocul unor intuitii excelente. Insa putini sunt lideri pe care oamenii i-ar urma din convingere si prin admiratia exemplului personal.

Aici intervine un alt factor “de respingere” pentru mine si anume “neincrederea”. Lipsa increderii in sine funciare la romani genereaza neincrederea in celalalt si proiectarea propriilor caracteristici asupra acestuia. Am scris mai demult despre reforma necesara in Romania, accentuand punctualitatea, increderea si solidaritatea. O societate sanatoasa se bazeaza pe acesti trei piloni. Lipsa unuia dezechilibreaza iremediabil. In momentele de fata exista semne extraordinare de solidaritate in Romania. Ele sunt insa punctuale, generate prin opozitia la ceva (gaze de sist, Rosia Montana, coruptie si aparat legislativ cu functionare indoielnica, unii ar spune pericolul restauratiei) si nu permanente, infuzand societatea ca valori perpetue. Sa zicem ca exista solidaritate. E foarte bine. Deocamdata suntem ca niste cocostarci. Dar ce facem cu increderea? Ea pare a fi subminata de acest reflex de indreptatire, pentru ca, daca modul legitim de a reusi social este insusirea indreptatita a ceea ce nu iti apartine, atunci e firesc faptul ca in Romania oamenii nu au incredere in meritocratie. De fapt, aici cred ca este “buba cea mare”. O societate deschisa este una care accepta meritocratia si isi recunoaste valorile. Deocamdata Romania este partial asa. Este asa in anumite zone ale vietii sociale si profesionale. Dar ce facem cu invidia? Cu capra vecinului? Cu toate aceste tare ale inchiderii in sine autarhice, care duc, vrand-nevrand, la construirea unor retele inchise ce se autoprotejeaza si incearca tot posibilul sa nu se deschida catre concurenta, catre fluxul natural al valorilor si performantei? “Hotul neprins” este mai degraba interesat sa sufoce valoarea pentru a-si proteja indreptatirea. Cum facem sa prindem hotii atunci cand norma culturala este mai degraba una de acomodare a lor? Acolo, in locul acela caldut, in care daca esti “de-al nostru” nu trebuie sa iti faci griji. Nu stiu, nu am un raspuns. Probabil ca acesta este prin continuarea luptei. Insa acum plec.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


























Material sustinut de Superbrands

Recomandari de vara de la librarii Humanitas

Librariile Humanitas au aparut ca entitate juridica in anul 1993, insa primele doua librarii au fost deschise sub egida Editurii Humanitas inca din 1991. Cu peste 25 de ani in piata de distributie si vanzare de carte din Romania, compania isi propune sa ramana in continuare lantul de librarii cu cea mai mare pondere de carte din Romania, acordand editurilor nationale si locale, dar si autorilor romani, sansa de a ajunge la public.

2614 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version