Germania este in propria liga in Uniunea Europeana prin dimensiunea economiei (aproximativ 25% din PIB-ul UE) si a populatiei, forta gravitationala, asezarea centrala (mittel Europa), impactul asupra geopoliticii pe continentul european. Tandemul cu Franta este tot mai dezechilibrat in defavoarea acesteia. Italia nu are “voce” si nici tastatura institutionala, iar Marea Britanie este vlaguita de deraierea industriei financiare si se distanteaza de proiectul european. Tarile mai mici din UE asteapta mereu sa vada cum bate vantul dinspre Berlin. Principalul interlocutor din UE al SUA este Germania, Rusia si China discuta in Uniune in primul rand cu Berlin-ul. Dupa reunificare si tinand cont de centralitatea ei in viata economica si politica a UE., Germania a fost redescoperita ca o mare “chestiune” (the German Question) de catre europeni –asa cum a fost in ultimele doua secole.
Acesta ar fi contextul in care merita sa fie judecat surplusul de cont curent al balantei de plati a Germaniei, adica diferenta intre productia si consumul intern; el a fost de cca 7% din PIB-ul acestei tari in 2012, iar pentru anul trecut surplusul este estimat de institutii internationale la peste 6% din PIB fiind, in termeni absoluti, cel mai mare in economia globala. Germania este o veritabila masinarie de export, poate cea mai performanta din lume avand in vedere nomenclatorul si calitatea (tehnicitatea) produselor sale industriale. Este surplusul balantei sale curente o problema pentru Germania si parteneri? Contribuie el in mod semnificativ la reprimarea cererii agregate in zona euro si, mai departe in spatiul global, ceea ce ar afecta sanse de refacere economica? Discutiile pe aceasta tema au loc inca de la izbucnirea crizei zonei euro in conditiile in care surplusul mentionat a crescut si s-a mentinut la un nivel inalt dupa introducerea monedei comune (grafic 1). Chestiunea surplusului este evocata si de Comisia Europeana in Alert Mechanism Report”, 13 November, 2013 ((vezi si Olie Rehn, “Was Handelsuberschuesse mit dem Euro zu tun haben?”, Frankfurter Allgemaine Zeitung, 11 November, 2013), de institutii internationale intre care si FMI.
Ce este numita problema “surplusului” este de judecat prin prisma continutului sau economic in principal; ea poate fi examinata in sens larg, pe plan international/global, fie cu referire speciala la zona euro, a carei soarta ne intereseaza in cel mai inalt grad. Fiindca destinul economic al Romaniei se joaca nu in putina masura pe teritoriul zonei euro.
In cele ce urmeaza atentia este axata pe aspecte de ordin economic.
Grafic 1: contul curent al balantei externe a Germaniei potrivit datelor CE (linia verticala denota momentul introducerii monedei comune)
O perspectiva globala
Pentru economia internationala analiza se poate simplifica considerand Germania in raport cu restul lumii. Un surplus trebuie sa gaseasca corespondent intr-un deficit similar ca dimensiune. Fiindca avem de-a face cu o identitate contabila la nivel de ansamblu, al economiei globale. Daca surplusurile/deficitele ar varia ciclic, in sensul alternarii in conturile externe ale economiilor partenere, nu am asista la acumularea de mari dezechilibre, care sa puna in discutie mecanismul schimburilor comerciale si finantarea deficitelor. Aici trebuie introdus cursul de schimb ca instrument de ajustare/corectie a dezechilibrelor. Cursuri flotante, sau ajustabile (asa cum era regimul international prin aranjamentele de la Bretton Woods, dupa al doilea razboi mondial) au menirea de a corecta dezechilibre, alaturi de politici monetare si bugetare ce tintesc acelasi obiectiv. Este de facut distinctie intre cursuri nominale si reale cele din urma tinand cont de miscarea preturilor.
O intrebare fireasca este de ce apar surplusuri mari si, corelat, care ar fi explicatia pentru mentinerea lor in conditiile in care exista mecanisme de corectie, de echilibrare. Posibile raspunsuri sunt: o tara cauta sa-si plateasca datorii externe acumulate intr-o perioada anterioara (nu este cazul Germaniei!); o tara beneficiaza de inovare, excelenta industriala, care ii asigura/dezvolta avantaje competitive majore (Germania se incadreaza); contrapartea comerciala (cu deficite recurente) nu are capacitatea, cel putin pentru o perioada, de a pune in miscare instrumente de corectie a dezechilbrului. Este de inteles ca interesul economiei cu surplus comercial nu este de a fi un creditor permanent, in afara de ipoteza cand acest statut ar servi interese si ar aduce beneficii nu neaparat economice/comerciale. Dar ce tara ar face un transfer permanent de resurse catre restul lumii prin surplus comercial? Poate numai un « hegemon » dotat cu o forta economica fara egal si cvasi-perena, care ar dori sa mentina si astfel o ordine internationala (sau regionala). In aceasta privinta sunt multe de discutat analiza intrand in sfera considerentelor geopolitice. Un exemplu ar fi SUA la terminarea celui de al doilea razboi mondial, cand se manifesta o foame de dolari (dollar shortage), iar Planul Marshall a facut parte din strategia de reasezare a lumii occidentale post-belice, inclusiv din perspectiva confruntarii cu blocul comunist. Dar sa nu omitem ca, mai tarziu, SUA a tiparit dolari (ca moneda de rezerva) pentru a finanta operatiuni militare, ca de mai mult timp balanta sa comerciala a fost persistent negativa.
Prima situatie evocata mai sus, de plata/diminuare a unei datorii, ar implica o reprimare a presiunii spre apreciere a cursului (tinut la cota subevaluata) pentru a stimula exportul si descuraja importul. Este de presuspus ca partenerii nu ar avea de obiectat avand in vedere ca o asemenea politica urmareste reducerea/eliminarea unor datorii. Excelenta in inovare, capacitatea de a crea si mentine avantaje competitive obliga partenerul comercial la raspunsuri care se pot concretiza fie in depreciere a cursului de schimb, fie in combinatie a deprecierii cu reforme structurale care sa mareasca productivitatea. Ultima situatie, cand un partener nu are capacitate/instrumentele de corectie este mai delicata si conduce la crize de balanta acute. In fine, ar mai fi situatia in care o tara practica un curs subevaluat in mod constant mizand pe crearea de avantaje competitive generate de realocare de resurse si asimilare puternica de tehnologii ca efect al expansiunii exportului; in aceasta situatie se accepta pierderi de venit national pentru moment (din subevaluarea monedei proprii), care sunt mai mult decat compensate de castiguri de productivitate dinamice. Este cazul unor tari asiatice care au “lipit” practic propriile monede de dolarul SUA pentru a avea o dezvoltare prin export. Si in buna masura au reusit. Dar aceasta reteta presupune o asimilare foarte intensa de tehnologii si primenirea constanta a nomenclatorului de produse catre valoare adaugata tot mai inalta.
Cand o tara are capacitate de exportconsiderabila (si Germania este in aceasta categorie), inclinatia de a folosi exportul net (diferenta intre exporturi si importuri) ca piston al stimularii activitatii economice este mare –mai ales cand sunt conditii de recesiune generalizata pe arii mari din economia globala. O problema este ca o asemenea conduita poate declansa ce este cunoscut in istoria economica ca “beggar thy neighbor policies”, adica politici care mai degraba conduc la daune reciproce si care nu ar avea eficacitate pe termen lung. De ce? Fiindca si partenerii ar face la fel si am avea o cursa in jos (a race to the bottom), in care mai mult se pierde decat se castiga.
Este de facut o observatie importanta. Tarile nu exporta si importa aceleasi produse si servicii, iar acestea nu se substituie, adesea, usor intre ele. Cand o tara detine superioritate tehnica la numeroase produse (bunuri de capital, tehnologie) ea are mai multa forta comerciala decat altele si, in consecinta, pierderile sale potentiale, ca urmare al unui razboi valutar, sunt mai mici. Germania intra in aceasta categorie atat pentru firme mari si de notorietate (ABB, Siemens, Volkswagen, etc) cat si pentru IMM-uri (Mittelstandbetriebe) ce controleaza nise industriale. Oricum insa, razboaie valutare si comerciale sunt arme cu doua taisuri, de evitat daca este posibil. Aici gasim temeiul pentru acorduri intre marile tari/puteri comerciale in privinta coordonarii politicilor valutare, rundele comerciale care sa diminueze bariere tarifare si netarifare. Ce unii (intre care si FMI, sau Trezoreria SUA) reproseaza Germaniei este ca, prin marele surplus de cont curent nu ajuta sustinerea cererii agregate in economia mondiala in aceasta perioada de criza economica.Este de observat ca Berlinul a aplicat o consolidare fiscala acasa in anii din urma, care a avut efecte in ce priveste conturile balantei sale de plati si in conditiile in care nivelul investitiilor in economia germana a scazut in ultimul deceniu de la cca 21% la 17% din PIB (date Eurostat). Cat priveste deficitul de balanta externa al Germaniei din anii 90”, acesta poate fi pus in relatie cu conjunctura economica de dupa reunificarea sa.
Surplusul german si zona euro
Sa venim la surplusul contului curent al Germaniei si zona euro.Surplusul de cont curent al Germaniei compenseaza deficitele altor tari. In ultimii doi ani s-a ajuns chiar la un surplus al zonei euro de cca 2% din PIB-ul cumulat al tarilor membre. Si gasim aici o explicatie pentru nivelul euro fata de dolarul SUA si alte monede. In fapt, marea problema in zona euro este ca pentru tarile ce inregistreaza deficite comerciale in mod recurent (sunt mai putin competitive), intrumente esentiale de corectie a dezechilibrelor externe dispar: politica monetara proprie (adica prerogativa de a emite monedaproprie) si cursul de schimb.
Cum dovedeste si criza de acum, zona euro nu este o uniune monetara autentica, care elimina grija fata de deficitele intra-zona euro ale tarilor care o compun. Motivul este simplu: ea nu are fundamente fiscale si bugetare care sa permita tolerarea unor dezechilibre inauntrul ei –asa cum se intampla, de exemplu, intre regiuni/state in SUA, sau chiar in interiorul Germaniei (intre land-uri). Zona euro nici nu a reunit economii suficient de compatibile din punct de vedere structural nefiind, cum se spune in teorie, o ‘arie monetara optima” (optimal currency area). Daniel Gros remarca ca si Norvegia, Suedia, Danemarca au surplusuri externe considerabile (The German Scapegoat”, Business Standard, 24 December, 2013). Dar prima dintre ele nu face parte din UE si exporta mult petrol, in timp ce Danemarca si Suedia nu fac parte din zona euro. Nu mai vorbim ca dimensiunea aparte a economiei germane schimba radical datele chestiunii intra-UE.
Odata cu izbucnirea crizei financiare si a crizei zonei euro, pietele au inceput sa re-diferentieze obligatiunile tarilor emitente si diferentiale foarte mari au aparut intre randamentele cerute la bunt-urile (obligatiuni) germane si obligatiunile tarilor cu deficite mari. Cineva ar putea replica ca aceste diferentiale s-au redus mult in ultimul an, dar aceasta este efectul, in principal, al operatiunilor speciale ale Bancii Centrale Europene (BCE), al declaratiei facuta de Mario Draghi in a doua parte a lui 2011, ca BCE va face orice sa salveze euro! Cu alte cuvinte, BCE a decis sa devina, fara a avea un mandat consfintit prin acte normative, “imprumutator de ultima instanta” (lender of last resort) in zona euro. Si aceasta ipostaza priveste atat banci cat si emitenti suverani (state).
Au fost puse in miscare programe de corectie prin “devalorizari interne”, prin scaderi si inghetari de salarii, care au diminuat deficite externe in tarile cu dificultati de balanta de plati (in Spania progresul este impresionant, insa s-a facut pe prin comprimare majora a activitatii economise). Aceasta metoda este foarte stresanta economic si social si are un posibil efect de bumerang cand nu conduce la reluarea cresterii economice, care sa permita diminuarea poverii datoriilor (publice si private).
Spectrul infernal al unei debt-deflation (cresterea poverii datoriei prin capacitatea diminuata de rambursare) este o amenintare reala in zona euro. Caderea inflatiei la 0,8-0,9 in zona euro (fata de tinta de 2%) graieste in aceasta privinta si este un indiciu al slabiciunii cererii agregate. Date recente privind o usoara din recesiune in mai multe tari din zona euro nu sunt convingatoare daca avem in vedere finantarea bancara mai mult decat precara si costurile duble la credite bancare (fata de nivelul din Germania) pe care le platesc numeroase companii din Spania, Italia, Portugalia, etc. In acelasi timp, contractia si fragmentarea fluxurilor de capital lovesc in perspectiva de crestere economica (McKinsey Global Institute, Financial Times, 7 Janaury, 2014), desi cineva ar putea spune ca este firesc un proces de “de-globalizare”.Totodata, este greu de presupus ca mecanismul devalorizarilor interne poate deveni principal mijloc de corectie pentru tarile cu deficite intra-zona euro importante.
Datorii publice in crestere si datorii private foarte mari, bilanturi bancare ce contin inca multe active neclare ca valoare (neperformante) reclama un pachet de masuri de corectie mai amplu, intre care restructurari de datorii –unii ar include aici si mecanismul de implicare a creditorilor si actionarilor in asumarea de pierderi –asa numitul bailing in. Nici nu s-a reusit ruperea legaturii ombilicale intre datorii suverane si bilanturile bancare Uniunea Bancara neaducand o strapungere necesara din acest punct de vedere.
Asa cum functioneaza, zona euro pare sa fie mai constrangatoare decat regimul etalonului aur din perioada interbelica a secolului trecut, cu diferenta ca acum exista stabilizatori automati (posibilitatea cresterii deficitelor bugetare cand incasarile fiscale scad din cauza unei recesiuni), dar care au fost sever ciuntiti de criza in conditiile in care si deficitele bugetare intra intr-un proces de corectie. Ce ramane atunci pentru a contracara efecte perverse ale austeritatii generalizate in mai multe tari? Deoarace imposibilitatea folosirii cursului de schimb, politici bugetare de corectie (austere) aplicate sumultan intr-un mediu extern neprietenos, dau roade otravite. Vedem astfel cat de mult conteaza politica economica a tarii/tarilor care da (dau) tonul in zona euro, din cel putin doua puncte de vedere:
a/ pe planul unor masuri care sa ajute aplicarea masurilor de corectie in tarile aflate la mare ananghie (de exemplu, sustinerea cererii agregate la nivelul zonei euro orin varii mijloace, programe speciale de investitii);
b/ realizarea unui design al functionarii zonei euro (care inseamna alte institutii si politici), care sa permita amortizarea socurilor asimetrice, tolerarea de dezechilibre in interiorul ei. In fapt, aici este miezul chestiunii surplusului!
In esenta, un alt design al zonei euro trebuie sa conjuge politica monetara comuna cu aranjamante fiscale/bugetare comune –ceea ce implica resurse comune (mutualizate). Este ce a recomandat si Consiliul Economic din Germania cu cativa ani in urma, de constituire a unui fond special in acest scop (the Redemption Debt Fund). Resurse comune (mutualizate) ar trebui sa permita capitalizarea unor banci astfel incat sa fie prevenite efecte de contagiune puternice; sa permita constructia unei scheme de garantare a depozitelor care sa previna migrarea de lichiditati (din banci) intre economii atat de adanc integrate; sa permita tarilor sa reziste la socuri asimetrice in conditiile in care exista diferente structurale mari intre ele (ar fi menirea “capacitatii fiscale” cum a fost propusa de presedintele Consiliului European, Herman van Rompuy). Fara a se ajunge la un astfel de stadiu de constructie a aranjamentelor fiscale/bugetare este greu de imaginat un mers neproblematic al zonei euro in continuare, mentinerea configuratiei sale actuale.
Si nici un nou design este posibil sa nu ajunga. Ar fi nevoie de masuri imaginative, care sa tina cont de nivelul mare al datoriilor publice si private. Aceste datorii sunt cele care creeaza spectrul unei stagnari economice in anii ce vin, cu o pletora de efecte economice, sociale si politice (se si fac asemanari cu situatia Japoniei dupa criza din aceasta tara din anii 90s). Nu este exclus ca, finalmente, sa se recurga la “reprimare financiara” pentru finantarea unor datorii (adica practicarea unor dobanzi foarte mici, sub rata inflatiei) si sa fie tintita o inflatie mai inalta ca mijloc de micsorare in termeni reali a datoriilor. Dar aceste cai sunt teze iconoclaste pentru cei care sunt nedespartiti de abordarea foarte stricta a stabilitatii monetare.
Ce sta in calea unui nou design al zonei euro? Mai intai de toate, este un curent de gandire care a prevalat la Berlin si in alte capitale privind citirea cauzelor crizei zonei euro. Atentia fata de indatorare publica este o interpretare unilaterala si in constrast cu realitatea. In cazurile Spaniei, Irlandei si altor tari, necazurile mari deriva din supraindatorare privata. Unde au fost politici macroprudentiale adecvate la nivelul bancilor centrale nationale si al BCE, care sa tina in friu indatorarea privata? Ce au facut banci comerciale in materie de judecare a riscurilor pe care si le asuma si aici sunt de mentionat grupuri germane, olandeze, franceze, etc care au contribuit virtos la finantarea operatiunilor private din tarile cu deficite externe mari? Daca unele tari nu ar fi fost primite in zona euro (Grecia, Portugalia, poate Spania), probabil ele nu ar fi ajuns la supraindatorare externa atat de mare; este de presupus ca pietele financiare nu ar fi permis asa ceva. Daca constatam aici o miopie, un esec al pietelor (market failure) drept este ca el este cauzat si de interventia defectuoasa a guvernelor in constituirea zonei euro ca uniune monetara. Vedem astfel ca analiza trebuie sa fie nuantata, ca intelegerea cauzelor crizei zonei euro conditioneaza raspunsul in ceea ce priveste politici de corectie.
A miza aproape exclusiv pe politici de austeritate este o cale presarata cu pericole, ce conduce intr-o infundatura . Dar asa s-a ales, in larga masura, in materie de politici economice pana acum. Este adevarat ca o stare de spirit in electorate nationale, constrangeri de ordin legal/constitutional (in Germania) joaca un rol important in alegerile facute, dar nu explica situatia in mod decisiv.
Uniunea Bancara (UB) incearca sa stabileasca o anume ordine in prioritati, sa aduca elemente de completare a Uniuni Monetare. Dar si UB ramane schioapa daca se rezuma, in esenta, la un mecanism comun de supraveghere, in circumstantele in care un fond comun de capitalizare a bancilor, de “inchidere” (rezolutiune) ordonata a unor banci, este mult prea mic (55 miliarde euro) fata de bilanturile cumulate ale bancilor, iar orizontul sau de formare, 2024, este descurajant. In ultima instanta, problema se reduce la cat sunt dispuse statele membre sa puna la bataie in comun –daca exista solidaritate. Acum, ele sunt lasate sa se descurce, in cea mai mare parte, prin resurse proprii. Se poate, totusi, interveni in ultima clipa, dar nu potrivit unei scheme clare, cu bataie mai lunga. BCE ramane, ca mereu in ultimul timp, un “wild card”, la care sa se recurga cand alte cai nu sunt disponibile. Dar este suficient pentru a se iesi la lumina?
Uniunea Bancara trebuia sa fie pusa in relatie cu o reforma radicala a functionarii industriei financiare, care a fost salvata cu bani publici si care, continua sa extraga rente necuvenite de la platitorii de taxe si impozite. Germania are un rol cheie in aplicarea recomandarilor rapoartelor Larosiere si Liikanen in aceasta privinta.
Designul defectuos al zonei euro este marea problema!
Daca schitarea de mai sus a inlantuirii faptelor in zona euro este admisa se intelege de ce dimensiunea surplusului german (de cont curent) conteaza. Sigur ca acest surplus ilustreaza o forta comerciala si industriala iesita din comun, un model de organizare economica si sociala (die soziale Marktwirtschaft, cu accente neo-corporatiste), capacitatea de a intreprinde reforme structurale, etc. Dar pentru economia germana euro functioneaza precum o marca germana (DM) subevaluata, ceea ce stimuleaza exportul net si creeaza/sustine locuri de munca, in timp ce pentru tari din Sud, euro este ca un escudo, drahma, peseta, etc supraevaluate. Noul esafodaj de monitorizare si corectie al dezechilibrelor (Semestrul european, Pactul Fiscal, EIP/procedura de deficit excesiv aplicata la dezechilibre externe, etc) este extrem de complicat ca aplicare. Mai mult, politicile actuale cresc probabilitatea ca zona euro sa stagneze economic, ceea ce a va mari tensiuni sociale si politice, ascensiunea curentelor politice care resping moneda unica, proiectul european. In aceasta lumina, deci, se cuvine sa judecam surplusul german si mersul reformei guvernantei economice in zona euro, mersul Uniunii Bancare.
Daca nu ar fi existat zona euro, surplusul german al contului curent ar fi intrat intr-un alt registru de interpretare si DM ar fi continuat sa fie o moneda foarte puternica, asa cum a fost decenii dupa al doilea razboi mondial. Acum insa, discrepanta intre Nordul si Sudul zonei euro nu poate fi fara urmari negative daca nu vor fi modificate reguli si institutii ale jocului economic in zona euro. Ca devalorizari interne din ultimii ani au micsorat deficitele externe ale tarilor cu probleme nu schimba fondul problemei. Intrucat, este de reiterat, devalorizari interne sunt un mecanism de ajustare foarte anevoios si costisitor social. Este suficient sa comparam rata somajului din Germania in ultimii ani (sub 6%) cu cea din Spania, Grecia, unde somajul a atrecut de 27% si, respectiv, 28% pentru a vedea contrastul intre situatii economice. In tari din sudul zonei euro deficite externe au fost diminuate mult in anii crizei, dar cu pretul unei internalizari masive a dezechilibrului extern. Aceasta realitate este avuta in vedere de experti ai Comisiei Europene cand pledeaza pentru ajustari simetrice, adica si pentru tarile care inregistreaza surplusuri mari .
Zona euro are nevoie de un alt design institutional si alta gama de politici, care sa ajute tarile cele mai lovite de criza. Noua coalitie de guvernare in Germania a anuntat programe de investitii publice, se are in vedere si ridicarea salariului minim, proiecte ce vin in intampinarea unor politici mai armonizate la nivelul zonei euro. Unele voci sugereaza reducerea TVA in Germania, o revenire spre cota ce a fost inaltata din dorinta de a creste incasarile fiscale dupa izbucnirea crizei; scaderea TVA ar stimula consumul intern, importuri din alte state din zona euro. Inca vagi sunt insa detalii tehnice cheie ale Uniunii Bancare, care ar putea juca un rol decisiv in repararea design-ului Uniunii Monetare. Aici Germania joaca un rol decisiv.
Funtionarea defectuoasa a zonei euro pune in discutie si logica “pietei unice” (single market). La Bruxelles, Berlin si in alte capitale trebuie sa se acorde mai multa atentie raportului Monti (2010), care pleda pentru o concurenta in UE care sa tina cont de inechitati (“castigatori” si “perdanti”) si care sa incerce sa combine plusurile si minusurile modelului “continental” (german) cu ale celui “anglo-saxon”. De altfel, se si vorbeste de trecerea la un alt “Brussels consensus”. Progrese intr-o asemenea directie ar ajuta si redesenarea contractului social, de care este nevoie cam peste tot in UE avand in vedere date demografice si criza economica. Se impune totodata ca politici industriale sa fie gandite pentru intreaga zona euro, pentru UE, daca se vrea evitarea accentuarii discrepantelor in Uniune. Fracturi adanci in UE accentueaza forte centrifuge, ascensiunea curentelor politice nationaliste, extremiste, respingerea proiectului european. Alegerile europarlamentare din primavara lui 2014 vor da un semnal din acest punct de vedere.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
