Socot memoriile lui Paul Cornea, fericit catalizate de Daniel Cristea-Enache, drept un veritabil manual al dezvrajirii, o analiza de maxima onestitate a ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor. Profesorul Cornea scrie fara patima, dar si fara a face concesii utopismului revolutionar, de fapt un sectarism mesianic cu pretentii izbavitoare. A fost vorba de o religie seculara pe care a imbratisat-o in tinerete si de care s-a despartit, asemeni unor Koestler, Silone, Gide, Manes Sperber, Camus, Annie Kriegel, Pierre Daix, Belu Zilber, Tibor Dery, Carlos Franqui, Leszek Kolakowski, Jan Kott, Alain Besançon ori François Furet. Il amintesc aici pe Imre Toth, istoric al matematicii, ilegalist din specia idealistilor si spirit nobil, lamurit devreme si din vreme, caruia Gabriel Liiceanu ii face un superb portret in “Dragul meu turnator”. As mai aminti numele lui Tudor Bugnariu, pentru care adevarul trebuia rostit pana la capat, fara temeri inutile si omisiuni oportuniste. Nu trebuie uitata Ileana Vrancea cu ale sale importante contributii, apreciate de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.
Din pacate, alti intelectuali de stanga din Romania nu au ajuns la acest liman al recladirii identitare prin ruptura cu legendele unei teodicei istoriste menite sa justifice orice faradelege. Ma gandesc la George Macovescu, Niculae Bellu ori Ion Ianosi. Despre “Internationala mea”, volumul de memorii al lui Ion Ianosi, am scris pe larg. Ca efort analitic, critic si autocritic, cartea este un esec: autorul nu a reusit sa se confrunte radical nici cu propriul trecut, nici cu acela al miscarii politico-filosofice careia i-a ramas, in fond, fidel. Teza “vinovatilor fara vina” minimalizeaza ori chiar anuleaza chestiunea responsabilitatii ideilor politice pentru modul in care sunt traduse in realitate. Niculae Bellu merita respect pentru onestitatea sa filosofica din anii 70 si 80, dar nu a stiut cum sa explice coerent marile sale iluzii. A ramas prins in clestele paradigmei marxiste. La fel, un ganditor de o scaparatoare inteligenta si o mare sinceritate precum Henri Wald. Facut din alta plamada, Sorin Toma a fost ceea ce se numea un “ostas credincios” pana cand partidul l-a mazilit. Subit, a descoperit racilele sistemului. Dogmatismul sau era unul ontologic. N-a avut nici macar umorul (lugubru) al prietenului sau de-o viata, Leonte Rautu.
