Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Atunci cand Maurer era laudat pentru "prestatia" sa politica ...

de Diana Ionescu     Contributors.ro
Sâmbătă, 21 decembrie 2013, 16:42 Actualitate | Opinii

Va veni o vreme când şcoala îşi va propune să formeze mari caractere, adică să refacă structura de rezistenţă a neamului nostru, când cinstea, curajul şi demnitatea îşi vor recăpăta preţuirea ce i se cuvine. Atunci cartea Aniţei va fi o lectură de referinţă, nelipsită din rafturile bibliotecilor şcolare

Gheorghe Nandriş, Prefaţă la mărturia Aniţei Nandriş-Cudla în „20  de ani în Siberia. Amintiri din viaţă”, ed a 2-a, Humanitas, 2006

___________________________________________________

1. În ziua de 5 decembrie 2013, la aproape 24 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, am citit un interviu cu directorul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române. Interviul a fost realizat în contextul în care, la 1 ianuarie 2014, se împlinesc 60 de ani de când acest institut, ce poartă acum numele „Academician Andrei Rădulescu”, a început să funcţioneze, el fiind înfiinţat prin hotărârea nr. 419 din 14 decembrie 1953 a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române.

Tonul general al răspunsurilor formulate de reprezentantul oficial al conducerii Institutului de Cercetări Juridice este elogios la adresa istoriei acestei instituţii. Am reţinut, în special, următoarele lucruri:

(i) categoria începuturi: „Primul director al Institutului a fost desemnat Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), cunoscutul prim-ministru de mai târziu şi care, prin prestanţa sa politică, a reuşit să realizeze un proiect viabil, de ţinută, care avea să se impună în peisajul juridico-ştiinţific românesc”;

(ii) categoria merite: „În condiţiile concrete ale regimului totalitar comunist, prin aplicarea etichetei de «constante ale dreptului» asupra unor concepte şi categorii ale dreptului socialist, autorii români nu au făcut decât să izoleze un domeniu tehnic al ştiinţei dreptului, neutralizându-l în raport cu politicul”. În acest context am primit următorul îndemn: „Să recunoaştem, simplul exerciţiu şi efort creator de a dezvolta o formă juridică la un conţinut social diferit, dă naştere unor experienţe şi concluzii inedite şi într-un anumit fel unui progres juridic”;

(iii) categoria contribuţii: Având în vedere că până în anul 1971, Institutul de Cercetări Juridice şi-a asumat şi rolul de „consiliu legislativ”, acest lucru „a generat experimente reuşite, cu majore valenţe euristice, în care aceeaşi echipă de cercetători redacta proiectul actului normativ şi apoi elabora şi publica explicaţiile sale teoretice. (…) Dar poate că exemplul cel mai reprezentativ rămâne cel din domeniul penal, respectiv al echipei de cercetători condusă de marele savant V. Dongoroz care a elaborat proiectele codului penal şi codului de procedură penală din 1968, iar apoi a redactat şi publicat monumentalele Explicaţii teoretice ale Codului penal român (în 4 volume, 1969-1972) şi Explicaţiile teoretice ale codului de procedură penală (în 2 volume, 1973, 1975).

2. În ceea ce mă priveşte, atât ca simplu cetăţean, cât şi ca persoană care îndrăgeşte studiul dreptului, mai ales în partea sa privitoare la justiţia penală, mă simt datoare să formulez, tot public, un apel la cumpătare când vine vorba despre elogierea performanţelor întâmplate în regimul comunist în materia dreptului. În acelaşi timp, o datorie de onoare mă obligă să aduc propriul meu omagiu, prin contrast, unei alte categorii de oameni ai dreptului a căror verticalitate nu s-a frânt ori modelat convenabil sub vremuri.

Cred cu toată convingerea că a elogia, în decembrie 2013, prestanţa politică a lui Ion Gheorghe Maurer, un exponent de marcă al conducerii regimului totalitar comunist din România, reprezintă o mare ofensă adusă memoriei tuturor celor care au fost victime ale acestui regim criminal. Gravitatea acestui act este cu atât mai ridicată cu cât el provine de la conducătorul unei instituţii academice a statului român democrat. În ceea ce priveşte comunismul, însăşi amnezia este deosebit de periculoasă, dar admiraţia ar trebui să ne înspăimânte. Aceasta cu atât mai mult cu cât ea apare în plan public la un sfert de secol de la Revoluţia din Decembrie 1989 şi chiar în luna decembrie, în pragul comemorării morţilor acesteia.

În ceea ce priveşte influenţa comunismului în drept şi în ştiinţa dreptului, mă simt nevoită să prezint şi o altă perspectivă, pentru că nu doresc ca spaţiul public de circulaţie a ideilor să fie dominat de opinia exprimată în interviul mai sus menţionat. Întrucât astăzi, în democraţia noastră posttotalitară, după unilateralitatea discursului fostului regim, dezbaterea este absolut necesară. Şi pentru aceasta trebuie cultivat exerciţiul dialogului.

În perioada comunistă dreptul nu a fost nicidecum neutru în raport cu politicul, ci, dimpotrivă,  a fost unul dintre principalele instrumente ale regimului politic. Regimul totalitar comunist s-a instaurat şi ulterior şi-a menţinut dominaţia asupra întregii societăţi româneşti, în mare parte, prin lege. Proprietăţile au fost naţionalizate prin lege, pentru opoziţia manifestată faţă de comunism oamenii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare în baza legii,  aceste legi au fost explicate şi comentate în cărţi, profesorii au fost daţi afară din universităţi prin lege, judecătorii au fost daţi afară din instanţe prin lege.

În acest context, cele două coduri penale intrate în vigoare în anul 1969 au fost acte normative care au reflectat ideologia comunistă şi au fost importante instrumente prin care regimul totalitar şi-a menţinut dominaţia asupra întregii societăţi. În ceea ce mă priveşte, înainte de a califica drept majoră o lege, ar trebui să verificăm dacă ea a avut ca finalitate atingerea obiectivelor specifice democraţiei sau obiectivele specifice unei dictaturi totalitare. Această analiză nu poate fi influenţată de umanismul de faţadă al anilor 60. Comunismul era impus în totalitate, crimele fuseseră în mare parte făcute, venise vremea consolidării. Regimul îşi permitea acum să aibă în partea de început a Codului de procedură penală principii ce făceau să pălească de invidie codurile ţărilor democratice. A crezut însă vreodată cineva cu adevărat în ele? Iar dacă a crezut de ce în reglementarea concretă aceste principii au fost golite în mare parte de conţinut?

În realitate, Codul de procedură penală al anului 1968 nu reprezintă decât un exemplu de şcoală ce poate fi dat în cadrul lecţiei de drept comparat referitoare la modelul socialist de proces penal: principii invocate declarativ, lipsa garanţiilor concrete care să asigure aplicarea principiului, prezumţia de cooperare a acuzatului, mentalitate autoritară, multă demagogie. Principiul dreptului la apărare, glorios reglementat în prima parte a acestui cod, s-a dovedit cu totul inutil atunci când Gheorghe Ursu a fost ucis, în anul 1985, în arestul poliţiei. Acesta a fost acuzat de săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţii interzise cu mijloace de plată străine (prevăzută de Decretul nr. 210/1960), în realitate pentru o critică nici măcar publică a regimului, ci exprimată într-un jurnal. Garanţia asigurată prin faptul că statul îşi protejează cetăţenii (şi de aceea aceştia nu au nevoie de asistenţa unui apărător în cursul interogatoriilor) a fost aşadar nu numai inutilă, ci şi de-a dreptul mincinoasă. Cu cinism, în anul 1985, statul a decis să îşi ucidă cetăţeanul care a ales, într-un jurnal personal, să îl critice[1]. Aceasta este esenţa totalitarismului.

România a avut importante Coduri penale, dar, după mine, este vorba de codurile anului 1864 şi ale anului 1936. Acestea au fost, înainte de orice, acte normative în sprijinul democraţiei şi nu a totalitarismului. Tocmai pentru că nu vrem să se întoarcă vremurile în care au fost adoptate codurile penale ale Republicii Socialiste România (şi sper că toată lumea este de acord cu acest lucru), în contextul democraţiei posttotalitare pe care o traversăm, cred că această distincţie trebuie făcută foarte clar.

Cred că „a dezvolta o formă juridică” la un conţinut social diferit, adică având în vedere standardele unui regim totalitar comunist, nu poate însemna în niciun fel progres juridic şi nu poate da naştere vreunei experienţe pozitive. În timpul acestui progres juridic şi a acestor aşa-zise experienţe inedite mulţi oameni ce s-au opus regimului comunist au murit în închisori, de cele mai multe ori fiind condamnaţi în baza legii penale, aşa cum ea fusese adaptată prin progres. Adaptarea la un regim totalitar nu poate creea niciodată condiţiile propice pentru progres. Odată ce a fost realizată adaptarea, nu faci decât să obţii o instituţie comunistă, iar „progresele” sunt pe măsură. Nimic mai mult.

I. Un omagiu adus victimelor comunismului

1. Trebuie să mărturisesc faptul că multe sentimente m-au copleşit în acea zi de 5 decembrie 2013, atunci când am citit mai sus menţionatul interviu.

M-am gândit la suferinţa Elisabetei Rizea şi aş fi vrut să îi spun, ruşinată find de ceea ce se întâmplă astăzi: Au trecut 10 ani de când aţi murit şi lumea încă nu s-a limpezit! Mărturisirea Aniţei Nandriş încă nu e în biblioteci, dar Ion Gheorghe Maurer se pare că e.

M-am gândit la Iuliu Maniu. În anul 1953, atunci când se puneau bazele cercetării juridice fundamentale prin înfiinţarea Institutului de Cercetări Juridice, Iuliu Maniu murea la Sighet din dispoziţia regimului al cărui exponent a fost Ion Gheorghe Maurer.

M-am gândit apoi cu durere la bunicul meu. În anul 1953, atunci când Consiliul de Miniştri a decis această sărbătorită înfiinţare a Institului de Cercetări Juridice, era supus unui regim de muncă exterminator, privativ de libertate, în colonia de muncă Capul Midia, după câţiva ani de temniţă în care reuşise să supravieţuiască. Dreptul acelor vremuri îşi spusese implacabil cuvântul. A trecut prin această dramatică încercare ca urmare a unui ordin secret adoptat la nivelul Ministerului de Interne, parte a acestui Consiliu de Miniştri, putere executivă al cărui exponent a fost Ion Gheorghe Maurer. Şi ca el au fost sute de mii.

M-am gândit apoi la profesorii care au refuzat să colaboreze cu regimul comunist. Inclusiv la profesorii de drept care au ales să facă acest lucru. Unii au ajuns în închisori, o parte au murit acolo, alţii „doar” şi-au piedut slujba în cadrul universităţilor şi au fost reduşi la tăcere. În fine, alţii au ales, din oportunism, din teamă sau poate chiar din convingere, să colaboreze.

În preajma anului 1953, o lume a fost ucisă, iar o alta se ridica pe cadavrul ei. Anul 1953 este un an al morţii, nu al naşterii, iar eu aleg să elogiez victimele şi nu călăii.

2. Omagiul meu se îndreaptă astăzi către toţi oamenii care au ales să spună „Nu” comunismului. Au stat în închisori ani de zile pentru un crez (oare câţi dintre noi ar sta astăzi în închisoare o lună pentru o idee?), au murit în închisori, au muncit la Canal ca nişte sclavi, au suferit şi au văzut atrocităţi îngrozitoare, au suportat umilinţa domiciliului obligatoriu, nu au mai putut lucra în profesiile pentru care se formaseră, pentru ca noi şi ţara aceasta să putem sta demni în faţa istoriei.

Astăzi, directorul Institutului de Cercetări Juridice ne spune pe un ton admirativ că Ion Gheorghe Maurer, reprezentant de marcă al conducerii politice a regimului împotriva căruia oamenii au spus „Nu” şi au murit, a fost un cunoscut prim-ministru, cu o importantă prestanţă politică ce realiza pentru ţară proiecte viabile şi de ţinută. Ni se spune acest lucru astăzi, la 24 de ani de la momentul în care peste 1000 de oameni au fost ucişi de dictatura comunistă, dictatură împotriva căreia ei s-au ridicat pentru ca noi să trăim în democraţie. Nu pentru a-l elogia pe Ion Gheorghe Maurer. Nu pentru acest lucru au murit oamenii în Decembrie 1989.

3. În ceea ce mă priveşte cred că, în orice clipă a zilelor noastre de astăzi trăite în democraţie, trebuie să avem în minte câteva lucruri.

(i) În anul 1953, Republica Populară Română (R.P.R.) se afla sub dominaţia exclusivă a regimului comunist, iar Consiliul de Miniştri reprezenta puterea executivă a acestui stat.

(ii) Regimul comunist din România (1945-1989) a fost un regim nelegitim şi criminal.

Documentul prin care regimul comunist a fost condamnat în mod oficial de Preşedintele României a fost publicat în M. Of. nr. 196/28.12.2006 şi a fost fundamentat pe analiza şi concluziile formulate în Raportul Final de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste[2], comisie ce a funcţionat în temeiul Deciziei Preşedintelui României nr. 10/21.04.2006.

Faptul că, în mod concret (cu foarte puţine excepţii), persoane cu funcţii de decizie în regimul comunist sau executanţi ai ordinelor acestuia nu au fost condamnate penal pentru infracţiunile pe care le-au săvârşit este consecinţa unei lipse de voinţă politică manifestată imediat după Decembrie 1989 şi a lipsei de voinţă a statului, prin organele judiciare ce exercită funcţia de acuzare în procesul penal de a iniţia investigaţii efective şi de a formula acuzaţii oficiale împotriva acestor persoane. Tocmai de aceea, România este un exemplu negativ al aplicării justiţiei penale de tranziţie[3], dovadă în acest sens fiind şi decizia pronunţată de C.E.D.O. în cauza Asociaţia 21 decembrie 1989 contra România (2011).

(iii)  Ion Gheorghe Maurer a fost un reprezentant de seamă al regimului comunist, el fiind menţionat în mod expres în Raportul Final ca fiind unul „dintre cei vinovaţi de impunerea şi perpetuarea unui sistem bazat pe crimă şi fărădelege”[4].

O foarte scurtă biografie[5].

Ion Gheorghe Maurer a făcut parte din prima generaţie de comunişti români aflaţi la putere în România. A deţinut funcţia de subsecretar de stat în Ministerul Comunicaţiilor, în cadrul guvernului condus de Petru Groza (6 martie 1945-30 decembrie 1947), guvern impus la presiunea directă a lui Andrei I. Vîşinski. A fost un apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, membru al Comitetului Central al P.M.R. şi al P.C.R. (21 octombrie 1945-28 decembrie 1955; 13 iunie 1958 -28 noiembrie 1974), membru al Biroului Politic al Comitetului Central al P.C.R. (25 iunie 1960-24 iulie 1965), membru al Comitetului Executiv al Comitetului Central al P.C.R. (24 iulie 1965-28 noiembrie 1974), ministru al afacerilor externe (16 iulie 1957-15 ianuarie 1958), preşedinte al Consiliului de Miniştri (25 martie 1961- 30 martie 1974). În cadrul Biroului Politic al P.C.R., a fost unul din cei doi principali susţinători ai alegerii lui Nicolae Ceauşescu ca succesor al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În contextul rezistenţei regimului comunist din România la relaxarea ideologică promovată de Hruşciov şi în ambianţa conflictul dintre China şi Rusia, a susţinut ideea îndepărtării României de U.R.S.S., acest fapt conducând, până la urmă, la consolidarea stalinismului de tip naţional. În condiţiile impuse de el, a decis să se retragă în anul 1974 din viaţa politică, dar s-a bucurat în continuare de toate privilegiile nomenclaturii comuniste. După Decembrie 1989 nu au fost identificate poziţii publice prin care să îşi asume trecutul şi să îl regrete şi, cu atât mai puţin, nu a avut nicio poziţie publică prin care să sprijine în vreun fel democratizarea ţării. Ion Gheorghe Maurer a încetat din viaţă la 8.12.2000, la vârsta venerabilă de 98 de ani.

Având în vedere faptul că fotografiile fac cât o mie de cuvinte înţeleg să fac trimitere la lucrarea România şi comunismul. O istorie ilustrată, Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, Corint, 2010.  Pag. 67: Delegaţia oficială a P.M.R. în vizită la Moscova (iulie –august 1961). De la stânga la dreapta: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nikita Sergheevici Hruşciov, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu, Leote Răutu, Alexandru Bârlădeanu. Pag. 71: Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşecu în vizită la Hidrocentrala „16 februarie” de pe râul Argeş (octombrie 1963).

Având în vedere funcţiile de prim rang ocupate de Ion Gheorghe Maurer în perioada regimului totalitar comunist, încă din primele momente ale instaurării sale, inclusiv în perioada marii terori începute după anul 1948, consider inadmisibilă şi de nejustificat poziţia publică, admirativ elogioasă, a directorului unei instituţii a statului român la adresa unei asemenea persoane, afirmaţie pe care o reamintesc: „Primul director al Institutului a fost desemnat Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), cunoscutul prim-ministru de mai târziu şi care, prin prestanţa sa politică, a reuşit să realizeze un proiect viabil, de ţinută, care avea să se impună în peisajul juridico-ştiinţific românesc”. Oare în ce se exprimă prestanţa politică a unui exponent de marcă al unui regim totalitar?

Folosirea sintagmei „prestanţă politică”  cu referire la oameni de decizie ai unui regim totalitar aduce atingere memoriei oamenilor care au crezut în democraţie, care au avut o reală prestanţă politică şi pe care regimul comunist i-a distrus cu o veritabilă intenţie criminală.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


























2103 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică