Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Revolutionari lipsiti de fanatism. Cazul Alexander Herzen

de Marius Stan     Contributors.ro
Joi, 5 decembrie 2013, 8:59 Actualitate | Opinii

Marius Stan
Foto: Arhiva personala

Greu de crezut în zilele noastre, dar au existat cândva pe lume și revoluționari lipsiți de fanatism. Asta spune, de pildă, și Isaiah Berlin despre Alexander Herzen, părintele socialismului rus, un aristocrat cu vederi romantice, posedând o foarte ascuțită abilitate dialectică și o erudiție vastă. Cu toate acestea, misiunea categorisirii lui Herzen a rămas în sine un subiect de exegeză permanentă. Berlin remarcase și el la rus anumite calități existențiale, dar primul care a spus-o răspicat a fost Martin Malia. Desigur, nu a fost o părere unanim asumată, dar balanța argumentelor înclină totuși decisiv în favoarea respectivei etichete. Una din cele mai remarcabile caracteristici ale existențialismului pare a fi abandonarea speculației filosofice abstracte tradiționale în favoarea unor interpretări mai puțin formalizate care răspund în fond exigențelor experienței personale. Desigur, aceste exigențe pot fi de foarte multe feluri, inlclusiv politice, și este suficient doar să ne uităm în ograda lui Sartre sau în cea a lui Camus pentru a descoperi polemica politică izvorâtă dintr-o astfel de raportare. Nu există pe fond un dualism între individual și societate în filosofia existențialistă (suficient să ne uităm și la autori precum Martin Buber sau Gabriel Marcel). Deci Herzen a fost și un existențialist, dar a fost în primul rând un revoluționar non-fanatic!

Încerc să-i conturez toate aceste circumstanțe de portret pentru a întreba apoi cum și dacă mai este posibil în ziua de astăzi să putem măcar imagina o critică socială elevată, lipsită de aroganță și, mai ales, lipsită de barbaria “axiomatismelor” (scornesc acest termen, cu scuzele de rigoare, pentru că el surprinde foarte bine atât adevărul autoproclamat ca absolut, cât și capacitatea sa de reproducere infinită într-un sistem de așa-zise coerențe neverificabile). Nu e și cazul lui Herzen! Pentru el, adversarul nu este nici pe departe “viermele scârbos” din ochii viitorilor fanatici bolșevici leniniști, și care, pe cale de consecință biologică, trebuie nimicit cu orice preț, ci un partener cu drepturi egale într-o polemică socială și existențială. Că așa stau lucrurile o demonstrează și un fragment din Jurnalul unui scriitor, în care Dostoievski îl laudă pe Herzen tocmai pentru această remarcabilă capacitate a sa de a-și privi adversarul cu respect (“adversarul tău [cel creionat/introdus de Herzen, autorul] este de asemenea foarte inteligent și de multe ori te-a înghesuit într-un colț cu argumentele sale”).

Figură mai puțin frecventată de stânga intransigentă contemporană, Herzen este așadar un personaj cu totul aparte, am spune atipic, dar și exemplar. Așa privite lucrurile nu miră deloc de ce marele Isaiah Berlin, gânditor profund liberal și extrem de alergic la orice formă de extremism și fanatism intelectual, alege să scrie tocmai el o introducere la unul din textele lui Herzen, The Russian People and Socialism. An Open Letter to Jules Michelet (de altfel puteți găsi această introducere și sub forma unui capitol de sine stătător în Isaiah Berlin, Puterea ideilor, Humanitas, 2012). Dostoievski însuși pare să se fi inspirat în Jurnalul unui scriitor dintr-un alt text al lui Herzen (în fapt o colecție de eseuri scrise de acesta în perioada 1847-1851, “ani de mari promisiuni și teribile deziluzii”), apărut în engleză sub titlul From the Other Shore. Herzen publicase eseurile pentru prima dată în Occident, în germană (Vom Andren Ufer), dictându-i personal în această limbă, cuvânt cu cuvânt, lui Friedrich Kapp (un fost oficial prusac devenit agitator de stânga în 1848 și colaborator al lui Herzen). Recomand cu căldură aceste eseuri scrise sub formă de dialog între versanții “utopist” și “antiutopist”, direct în faliile argumentelor cotrare, fără vreo rezoluție finală, dar cu o teribilă capacitate dialectică de a întrezări adevărul. Ne sună cunoscut, nu-i așa, această disonanță permanentă a societăților moderne! Contextul era marcat atunci de deziluzia intelectualilor legată de revoluția de la 1848 care discreditase, dar nu doborâse, vechea ordine europeană, și care, în același timp, arătase foarte limpede retorica superficială din programele oponenților acestora. De fapt mi se pare că atât Herzen, cât și mai apoi Dostoievski, cu ultimul inspirându-se structural din primul, nu fac în fond decât să utilizeze armele ironiei și utopiei și să argumenteze că dialogul poate funcționa în ambele instanțe dacă este îngăduit. La rigoare, cei doi încearcă să răspundă uneia și aceleiași întrebări: este oare posibil pentru omul modern să fie în același timp un ironist și un utopist?

Cred că aici se află cheia absenței fanatismului la revoluționarul romantic Herzen și de ea trebuie să ne prevalăm atunci când ne întrebăm, bunăoară, de ce proiectele de schimbare socială radicală contemporane nu mai sunt altceva decât strigăte marcate de ură și intoleranță? Răspunsul stă (sau măcar o bună parte din el), cum sugeram, în aceste frământări intelectuale de mijlocul secolului XIX. Ironia, să o spunem cât se poate de curajos, înseamnă recunoașterea faptului că lumea este în esență paradoxală și că doar o atitudine ambivalentă de tipul Herzen poate percepe și înțelege apoi totalitatea ei contradictorie. Ironistul vede libertatea drept acceptarea neprevăzutului, un proces (nu o transcendere) de auto-creare în care individul cade finalmente la pace cu contradicțiile împrejurărilor neprevăzute prin construirea propriilor sale valori și înțelesuri. Ironistul nu caută armonia, pentru că nici nu există, ci deplinătatea experienței, mereu conștient de imposibilitatea de a-și atinge idealul, dar generând constant alte și alte posibilități de-a lungul acestei tentative. Definită astfel, ironia devine incompatibilă cu perceperea tradițională a utopiei drept obținerea unei forme perfecte de societate. Cred că în fond acest lucru mă încântă la Herzen. Pentru că el știe că în pofida legitimității revoltei momentului prezent, fanatismul dat de proiectul utopist tradițional este unul inutil. NU duce la nimic bun. NU elimină imprevizibilul, ci, din contră, îl exacerbează pentru că nu-l poate concepe. Bizare întorsături sofistice, ar putea zice cineva, dar de fapt acest ironism herzian de stânga are foarte multe în comun cu pragmatismul liberal. Adică tocmai disponibilitatea de a trăi cu pluralitatea, mai degrabă decât pretenția la armonie. Nu există în acest sens sinteze finale ale scopurilor și valorilor contradictorii. Herzen rămâne un socialist romantic, dar unul cu care cu siguranță se poate “discuta” argumentativ, ca un arc peste timp. Sunt dispuși fanaticii zilelor noastre, indiferent de culoarea lor, să asume această foarte prețioasă lecție? No comment

Închei cu un citat din eseul-dialog Before the Storm (în volumul From the Other Shore), pe care îl reproduc aici:

“Toate ca toate, dar îmi pare că într-o atare stare de indecizie, istoria ar putea continua la nesfârșit sau ajunge la un sfârșit chiar mâine.”

“Fără îndoială. Oamenii nu vor muri de plictiseală dacă rasa umană rămâne în picioare prea mult timp, deși probabil că oamenii vor descoperi vreo limită ascunsă în însăși natura lor, anumite condiționări psihologice pe care nimeni nu le poate depăși și vor rămâne astfel umani, dar într-adevăr nu va exista vreo lipsă de activitate sau de ocupație. Trei pătrimi din ceea ce facem este o repetiție a ceea ce a fost deja făcut de alții. Poți vedea din asta că istoria ar putea continua așa pentru milioane de ani. Pe de altă parte, nu am nimic împotriva ideii că istoria s-ar putea sfârși mâine. Orice se poate întâmpla! Cometa lui Encke lovește lumea, un cataclism geologic zguduie suprafața pământului și aruncă totul cu susul în jos, aburi gazoși fac respirația imposibilă pentru jumătate de oră—și uite cum ai sfârșitul lumii.”

“Pff, ce oroare! Mă sperii, așa cum sperii copiii mici, dar te asigur că nimic din toate astea nu se va întâmpla. Ar mai fi meritat să fi avut o dezvoltare de trei mii de ani cu perspectiva finală de a ne sufoca din cauza unor fumuri sulfurice? Cum nu poți vedea că asta este o absurditate?”


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro



























Astra Film Festival 2017

VIDEO INTERVIU Bill Nichols, critic de film si pionier al studiului de film documentar: In timpul facultatii inca nu stiam ca voi deveni. Eu nu eram interesat sa fac bani, ci cautam implinirea. Si a durat o vreme sa imi dau seama.

Bill Nichols, critic de film american, profesor emerit si un pionier al studiului de film documentar contemporan a discutat in cadrul unui interviu despre visele si aspiratiile din tinerete, tehnicile din filmele documentare si influenta tehnologiei in industria cinematografica.
  • Intra in articol pentru a citi principalele declaratii ale lui Bill Nichols

471 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică