Adrian Mutu se pregătește să revină în România: va juca la Petrolul Ploiești pentru un salariu anual de 400.000 de euro, plus bonusuri. Este posibil să apuce să joace în competițiile interne împotriva unei alte vedete la final de carieră. Sunt zvonuri că Cristian Chivu ar avea o ofertă de la CSU Craiova, un salariu de 750.000 de euro pe an. Petrolul și CSU au un lucru în comun: pot face astfel de oferte pentru că se bucură de sprijinul financiar al municipalităților.
Consiliul Local Ploiești a hotărât, la propunerea primarului, să finanțeze activitatea clubului local cu 3 milioane de euro, ca urmare a rezultatelor bune înregistrate anul trecut; amintesc că vorbim de un club privat (poate că banii nu merg direct la salariul lui Mutu, dar existența finanțării publice permite deblocarea din alte surse a fondurilor necesare). La Craiova, pentru că primăria nu s-a înțeles cu patronul clubului Universitatea, Consiliul Local a decis să facă o echipă nouă. Așa s-a născut CSU. Nu știm exact câți bani a „investit” până acum municipalitatea în club, dar știm că o echipă de liga a doua cochetează cu ideea plății unui salariu uriaș pentru a aduce un jucător.
Să presupunem că unii ploieșteni nu ar fi de acord cu deciziile autorităților. Că s-ar întreba de ce în 2013 orașul cheltuiește mai mult cu finanțarea clubului (privat) de fotbal decât cu ordinea publică. De ce salariul anual al lui Mutu este mai mare decât bugetul alocat spitalului municipal sau decât bugetele tuturor creșelor din oraș luate la un loc. Cum ar putea acești cetățeni să schimbe ceva?
Teoria ne spune că ar fi pututsă participe la dezbaterea dinainte de decizia de a aloca cele trei milioane de euro (căci decizia de a-l achiziționa pe Mutu aparține clubului, nu finanțatorului, cel puțin aparent). În practică, o astfel de dezbatere nu a avut loc. Nu a existat o analiză de oportunitate („dăm banii pentru spital sau pentru fotbal?”), nici un schimb de argumente. Primarul a propus, iar Consiliul a votat conștiincios. La Ploiești, ca în majoritatea marilor orașe, participarea la ședințele Consiliului este o aventură, iar cetățenii care ajung să ia cuvântul sunt rareori ascultați, ce să mai vorbim de un posibil răspuns. În general, atunci când vine vorba de alocarea banilor, aplicarea legii privind transparența decizională se face cu sincope și pur formal, fără a exista din partea autorităților locale un minim interes pentru dialogul cu cetățenii.
Ar fi apoi opțiunea dea interacționa cu aleșii locali, de a cere consilierilor să ia atitudine. Însă consilierii puterii sunt soldați disciplinați ai propriilor partide, pentru simplul motiv că mandatul lor încetează de drept atunci când pierd calitatea de membru al partidului. Ideea de a fi contra propunerii primarului – de obicei fie baronul local, fie un apropiat al acestuia – cade din start. Nici abordarea opoziției nu are prea multe șanse de izbândă; nu doar pentru că opoziția nu are suficiente voturi, ci și pentru că nu e foarte interesată de cetățeni, exceptând campania electorală. Într-o situație precum cea de la Ploiești, clubul de fotbal a primit exact același tip de sprijin financiar și pe vremea când actuala opoziție era la putere, ba chiar există un raport al Curții de Conturi care constată nereguli cu această finanțare.
După ce au epuizat opțiunile partidelor actuale, dacă ploieștenii nemulțumiți sunt chiar hotărâți să schimbe ceva, ar putea dorisă își facă propria formațiune politică, una care să pună sănătatea sau educația înaintea fotbalului profesionist. Acest lucru este însă practic imposibil. Conform legislației actuale, nu poate exista un partid al ploieștenilor, care să activeze doar la nivel local, pentru că toate partidele trebuie să aibă minim 25.000 de membri care provin din cel puțin 20 de județe; de asemenea, trebuie să participe la toate tipurile de alegeri, pentru a evita desființarea. Costurile unei astfel de organizări sunt prohibitive. Un partid local este de neconceput în politica românească, iar condițiile pentru unul național sunt suficient de aspre încât să nu permită lesne apariția unor formațiuni naționale.
Nici varianta unor candidaturi independente nu este mai bună. Fiecare cetățean are un singur vot, pe care îl poate da fie unei liste de partid, fie unui independent. Nu poate alege mai mulți independenți. Apoi, criteriile pentru candidaturile independente sunt prohibitive. Amintiți-vă de Nicușor Dan, cel care a strâns mai multe semnături decât au luat voturi cei mai mulți dintre candidații partidelor, și asta doar pentru a se înscrie în competiția pentru primar. Mai mult, nu a ajuns consilier local la București pentru că i s-a aplicat același prag de 5% care este valabil și pentru o întreagă listă de partid, cu 55 de candidați.
Pe scurt, competiția politică este închisă. Actualele partide și-au votat o legislație ce le apără cu consecvență oligopolul asupra deciziei politice. Încercarea de a aduce pe scena politică noi nume este condamnată să treacă prin mecanismele lor, adică prin semnătura aceluiași baron local.
Rămași fără pârghiile politicii partizane, cetățenii ar putea spera să pună presiune pe aleșiprin intermediul organizațiilor non-guvernamentale sau al mass-media. Din nefericire, la nivel local situația ambelor este foarte proastă. În afara celor câteva orașe foarte mari care sunt și centre universitare, organizațiile civice și mass-media independente sunt puține și suferă de sub-finanțare cronică. În schimb, mult pomeniții baroni locali au avut grijă să își facă propriile organizații și organe de presă.
Ar mai rămânesoluția protestelor de stradă. Dar chiar așa, să protestăm împotriva venirii lui Adrian Mutu la echipă? Nu se face, domnule, suntem oameni serioși. Lăsând la o parte hazul de necaz, sunt puține cauze care ar putea aduce în stradă suficienți oameni încât să facă diferența. Nu e un lucru nefiresc, în fond protestul trebuie folosit atunci când celelalte căi nu funcționează. E nefiresc că nu există o altă cale pentru a limita cheltuielile exotice ale aleșilor. Democrația locală suferă între limitele artificial stabilite ale sistemului de partide, apatia cetățenilor și interesele nu tocmai curate ale baronilor și curților lor.
E important să ne amintim de aceste lucruri acum, când proiectul de descentralizare crescut sub bagheta vicepremierului Dragnea a trecut și de Parlament. Descentralizarea administrativă și fiscală va trece puteri și resurse în mâinile Consiliilor Județene și ale Președinților acestora. Decizii importante pe plan local vor fi luate de aceste instituții. Negocierile, dezbaterile și controlul reciproc vor deveni vitale pentru ca prin aceste decizii resursele să fie alocate în beneficiul cetățenilor și nu în cel al clienților politici.
Nu vreau să spun că descentralizarea este o idee rea în sine. Fără îndoială că proiectul acesta are hibe (simplă constatare: în doar cele trei zile alocate, parlamentarii au descoperit peste 500 de inadvertențe în listele instituțiilor și bunurilor supuse descentralizării, rezultând tot atâtea amendamente acceptate de guvern. Câte astfel de erori au rămas oare nedescoperite?). Darmai devreme sau mai târziu tot va trebui să ne confruntăm cu problemele structurale ale democrației locale. Să notăm însă că cel puțin o parte dintre probleme, precum înființarea partidelor noi, candidaturile independenților și îmbunătățirea procedurilor privind transparența, sunt rezolvabile pe termen scurt. Întrebarea este cine va avea voința politică să ia măsurile necesare.
