Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Acolo unde cuvantul marturiseste prin arsura…

de Vladimir Tismaneanu     Contributors.ro
Marţi, 5 noiembrie 2013, 8:44 Actualitate | Opinii

Vladimir Tismaneanu
Foto: Arhiva personala

Motto: “Tiranii tin monologuri deasupra unui milion de singuratati”–Albert Camus, “Omul revoltat”

Nu sunt de acord cu Bernard-Henri Lévy: secolul al XX-lea nu a fost al lui Sartre. Pe linia Raului, a fost secolul lui Lenin. Pe cea a onestitatii, a adevarului, a Binelui, a fost veacul lui Albert Camus. Atunci cand suntem agresaţi de atâtea ştiri deprimante, atunci când ajungem la disperare văzând cum nimicnicia morală prosperă, atunci când nihilismul renaşte sub ochii noştri (dar a murit el oare vreodată în toţi aceşti ani dominaţi de năluciri ideologice?), atunci când hienele, lichelele, canaliile şi delatorii, îmbătaţi de ură, predică furibund de la pseudoamvonul Cetăţii, batjocorind şi spurcând tot ceea ce a mai rămas de batjocorit şi de spurcat, ei bine, atunci îl recitim, trebuie să-l recitim pe Albert Camus.

Când se vorbeşte despre „trădarea intelectualilor“, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. Un Soljenitin nu a tradat. Nici un Havel. N. Steinhardt nu a cedat presiunilor fizice si psihologice. Camus -a nascut acum un veac, pe data de 7 noiembrie 1913. A incetat din viata la 4 ianuarie 1960, într-un tragic şi absurd accident de automobil. Opera sa ramane o dovada ca se poate trai, gandi si scrie cu demnitate, fara a face compromisuri cu infamia. A diagnosticat maladia, a numit-o ciuma. Stia ca, lasand iluziile de-o parte, poate oricand reveni.

Îmi revine în memorie o frază a autorului Omului revoltat, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: „Niciunul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuşi“. La un ceas istoric în care părea că nu există vreo şansă de a ţine piept avansului totalitarismului comunist, când intelectualii de marcă ai Vestului acceptau să devină megafoane pentru „campania pentru pace“, Camus şi puţini alţii au rostit adevărul. Au denunţat falsificarea noţiunilor esenţiale de bine şi rău. Au susţinut lupta pentru libertatea culturii. Să-i numim aici pe Aron, Koestler, Ionesco, Orwell, Manès Sperber, Karl Popper, Jaspers, Milosz, Silone, Sidney Hook, Lionel si Diana Trilling, Isaiah Berlin, Dwight Macdonald, Nicola Chiaromonte, Ghita Ionescu, grupul de la “Partisan Review”.

Impresionată de onestitatea poziţiilor politice şi filosofice ale lui Camus, Hannah Arendt l-a numit unul dintre puţinii oameni onorabili din Parisul anilor ’50. Spre deosebire de Sartre, Francis Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceştia, Camus nu a avut motive să roşească în momentul în care, în februarie 1956, urmaşul lui Stalin, Nikita Hruşciov, denunţa „cultul personalităţii“, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnachtul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul Ciumei genealogia şi consecinţele demonismului nihilist al veacului xx.

În cartea sa Camus: A Romance, apărută în 2009 la Grove Press, Elizabeth Hawes reconstituie de o manieră captivantă şi cu mişcătoare empatie un itinerar spiritual şi moral într-adevăr exemplar. Pornind în căutarea adevărului despre Camus, stând de vorbă cu apropiaţii scriitorului, rude şi prieteni, autoarea se caută şi se găseşte pe sine. Atunci când unii nu ezită să vorbească despre „le sičcle de Sartre“, mai suntem unii care credem că a fost (şi, ori poate mai ales) secolul lui Camus. Cum a demonstrat gânditorul politic american Jeffrey Isaac, Albert Camus şi Hannah Arendt au dat glas, într-un veac al umilirii subiectivităţii, eticii revoltei. Ori, în acelaşi sens, să ne amintim de cartea istoricului Tony Judt despre Camus, Raymond Aron şi Léon Blum: The Burden of Responsibility (apărută în româneşte la Polirom). Îmi amintesc perfect ce a însemnat pentru generaţia mea publicarea romanelor Străinul şi Ciuma, ca şi a Mitului lui Sisif. Imi amnitesc de conversatiile febrile cu George Purdea, cel care avea sa devina traducatorul lui Jaspers, despe exil si despre im[paratie. La fel, am fost multi dintre noi, pe veci marcati de L’homme révolté, carte care circula pe sub mână, complementul perfect la Posedatii lui Dostoievski.

În timp ce Sartre şi chiar Merleau-Ponty justificau procesele de la Moscova, teroarea comunistă în genere, drept expresie a „vicleniei Raţiunii“, Camus a respins aceste raţionalizări specioase drept imorale şi iresponsabile.Replica lui Sartre la Omul revoltat a fost textul de 300 de pagini din 1952, Les Communistes et la Paix, manifest al capitulării etice şi politice în faţa discipolilor/agenţilor lui Stalin. Nu mai puţin dureros pentru Camus, Sartre a declanşat operaţiunea punitivă în paginile revistei unde Camus publicase două capitole din Omul revoltat: deci chiar în Les Temps Modernes. I-a încredinţat misiunea de desfiinţare a bunului prieten unui june plin de zel şi lipsit de scrupule morale, Francis Jeanson.

Prea puţini au fost cei care să fie alături de Camus: între aceştia Jean Grenier, fostul său profesor de filosofie, şi poetul René Char. Sartre însuşi a intervenit cu un text scurt, dar extrem de caustic, în care îl acuza pe Camus de păcatul suprem: faptul că circula în Republica Literelor cu un „piedestal portabil“ de pe care proclamă responsabilitatea marxismului pentru crimele totalitare. Întrebat ce-ar face dacă Franţa ar fi ocupată de Armata Roşie, autorul lui L’ętre et le Néant răspundea impasibil: „Voi continua să scriu, ca şi în perioda ocupaţiei naziste“. Chiar şi mai târziu, Sartre a continuat să celebreze marxismul drept la philosophie indépassable de notre époque. Nu cred că exagerez spunând că în acele timpuri de ruşine şi neputinţă, Camus ne-a salvat. Sartre era genial şi cinic. Camus era genial şi curat.El a fost scriitorul care a dat măsura demnităţii umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Auschwitz-ului, al Katynuluişi al gulagului.

Pentru Camus, filosofia absurdului era una a rezistenţei. Sisif nu se resemneaza, isi continua, sperand impotriva sperantei, ca va izbandi. Camus a descoperit în chiar inima revoltei o dimensiune nesăbuită, lipsa de măsura pe care a înţeles să o explice, nu să o justifice. Virtutea supremă pe care a cultivat-o, spre disperarea marxiştilor şi existenţialiştilor de stânga, a fost moderaţia. A denunţat lagărele staliniste şi a plătit pentru acest gest, fiind expulzat din „fraternitatea“ sectară a existenţialismului sartrian. S-a opus torturii, oriunde această metodă barbară era aplicată. S-a împotrivit pedepsei capitale pe vremea când nu mulţi aveau tăria să o facă (citiţi volumul scris împreună cu bunul său prieten, Arthur Koestler, apărut în colecţia „Zeitgeist“ la Humanitas). A fost deopotrivă un mare scriitor şi un mare moralist. Ponegrit şi desconsiderat de către snobii metafizici ai unor timpuri fără onoare, Camus rămâne unul dintre solidele repere ale conştiinţei antitotalitare.

Albert Camus a fost unul din scriitorii favoriţi ai Monicăi Lovinescu şi ai lui Virgil Ierunca, tocmai pentru că la el etica se îmbină într-o tragică sinteză cu estetica. Dispariţia lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau graţie curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: „Moartea transformă viaţa în destin“. Ştirile din România erau devastatoare, speranţa unei revederi cu mama Monicăi (întemniţată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la Bucureşti. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…“ (era miez de noapte în veac). La moartea lui Camus, Ierunca a scris un superb eseu în memoria acestui desăvârşit moralist. Iar în Trecut-au anii găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veştii cutremurătoare despre moartea autorului Mitului lui Sisif: „Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conştiinţei unde cuvântul mărturiseşte prin arsură“. Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potrivit căruia viaţa şi opera marelui romancier şi moralist au dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: „Cine e nobil?“


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro

























539 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică