Mă pregătesc să urc în avion. Lângă mine, un turist filmează îmbarcarea cu o cameră video înălțată două palme deasupra capului. În rândul format dinaintea ghișeului la care se îndeplinesc ultimele formalități, el se mișcă șovăielnic, dar ferm în aviditatea lui de a înregistra totul. Mersul său lent e orbecăire de orb, bâjbâiala cuiva care nu mai are ochi in cap. Ochii din cap i-au sărit în camera video, ochi sony, ochi digitali. Prin ei, omul meu înregistrează cu acuratețe intrarea in avion și, apoi, debarcarea, ca să le trăiască mai temeinic și ca să aibă imagini magice de lăsat moștenire nepoților.
Scena asta (pe care ați văzut-o cu siguranță în repetate rânduri în viața reală sau în filmul “îmbarcarea și debarcarea secolului”, în vogă pe Facebook) îmi amintește brusc de două recente experiențe. Prima, ca spectator într-un concert la Stanbul (sau, ca să fiu cinstit, mai degrabă ca bodyguard). Pe scenă, Lana del Rey, noua madonă a adolescenților, vie, în carne și oase. Prin urmare, numai bună de imortalizat, de făcut din ea chip cioplit in pixeli, tras la xeroxul telefoanelor abile, mobile și mobilate cu cămăruțe video. O maree de telefoane luminoase, plutind pe post de făclii peste marea de puștani ce veniseră să ia lumină. Tineri care jubilau si filmau secvențe magice, imagini și poze de trăit intens și de lăsat moștenire nepotilor.
A doua experiență, tot ca spectator, martor discret al unei cine romantice. El cu Ea, Ea cu El. Ei, între patru oblici ochi. El, cu un aparat foto atârnat de lațul din jurul gâtului. Ea, cu un aparat foto, atârnat de lațul din jurul gâtului. El, fotografiind întruna copaci, păsări și stele. Ea, fotografiind întruna stele, păsări și copaci. Niciun cuvânt și nicio șoaptă din nicio tabară, liniște de mormânt. Ospătarul aduce aperitivele. Sunt halite imediat de teleobiectivele înfometate de imagini cu prăjeli de stele Michelin. Apare apoi felul principal. Teleobiectivele se apucă iarăși de molfăit și, de la masa romantică, nu se aud decât plescăielile canon ale clicurilor nesătule. Niciun cuvânt din nicio direcție, silenzio stampa, respect pentru canoane. În final, după ce a fost scanat din toate unghiurile și desertul, când mă așteptam, în fine, să aud și eu, babă curioasă, ceva șușoteli drăgăstoase, cuplul romantic a trecut la digestiv: ea, savurându-și în liniște propriul slideshow, el, savurându-și în liniște propriul slideshow. Și, după acest îndelung și romantic preludiu digital, a urmat o îndelungă și romantică acuplare digitală: iubitul, transferându-i iubitei propriul aparat, cu tot cu laț, ca să i se scurgă și ei ochii; iubita, transferându-i iubitului, propriul aparat, cu tot cu laț, ca să i se scurgă și lui ochii. Fotografii romantice și secvențe magice, imagini de trăit copios și de lăsat moștenire nepoților.
Nu, nu am vreun motiv imperios și nu sunt mânat de vreo urgentă rațiune de ordine publică pentru a evoca autenticele povestioare de mai sus. Dacă vi se par prozaice, vă cer scuze și clemență. Le-am amintit doar pentru a-mi exprima o candid-naivă mirare și o retoric-amară întrebare.
Semnul de nevinovată și naivă mirare,!. Nici turistul din avion, nici adolescenții de la concert și nici romanticii cu ochi oblici și gâturi în lațuri nu au trait în mod nemijlocit, direct, experiențele pe care urmau să le guste sau să le confrunte, după caz. Ei au apelat la un samsar, un intermediar al contactului lor cu realitatea: aparatul, mecanismul, drăcia tehnică, gadget-ul ca senzor și depozitar de emoții. Un împuternicit care scutește realitatea de disconfortul de a ni se oferi nefardată și care ne ocrotește și pe noi în nisipul aseptic în care ne bagăm propriul cap de struț. Grație apelului la acest mandatar, experiența concepută a fi trăită în direct este sacrificată în favoarea senzației că, imortalizată, ea chiar trăiește o eternitate: evenimentul live, transformat în eveniment eternal. Gata, ne-am găsit alinarea, emoțiile noastre trebuie conservate în fișiere și foldere, bănci de afective celule stem, bune pentru a ne revitaliza propria nemurire în fața nepoților noștri.
