Intr-un text recent (“Scaderea cheltuielilor publice invita o noua recesiune”, 30 sept) am argumentat ca onorarea datoriilor externe din economii la bugetul public poate reintroduce PIB-ul in teritoriu negativ in conditiile in care cresterea se bizuie numai pe exporturi (facem abstractie de aportul agriculturii). Aceasta, intrucat ar echivala, ca impact, cu export de capital intr-o economie ce nu produce surplusuri (desi s- ar putea semnala contul curent pozitiv al balantei de plati in 2013). Am mai afirmat ca un astfel de efect ar fi atenuat de absorbtie crescuta de fonduri europene si posibile investitii facute de firme straine in Romania. Reactii la textul mentionat au fost de genul “orice suma care diminueaza datoria externa este un castig pentru libertatea economica”, pentru eliberarea de “creantieri”; sau, reducerea cheltuielilor publice, dimpotriva, ar ajuta resuscitarea economiei. In fine, ca asistenta externa din 2008/2009 a fost motivata prin evitarea recesiunii, ceea ce nu a reusit sa faca (deci indatorarea tarii ar fi fost inutila).
Este bine ca o tara sa nu aiba o datorie mare. Dar, este mai mult decat simplist sa gandesti ca reducerea stocului de datorie externa trebuie sa se faca oricum. Vreau sa spun ca exista intodeauna cerinta rationala de a optimiza o strategie de onorare a platilor externe. Iar aceasta inseamna si reesalonari de plati. Romania, a reusit sa stabilizeze cat de cat nivelul datoriei publice (ce include pe cea exterma). Esential acum este ca acest nivel sa nu mai creasca (ca pondere in PIB), eventual sa scada si onorarea scadentelor sa nu puna presiune excesiva pe bugetul public. Fac aceasta afirmatie fiindca intr-o economie in care cheltuielile private lancezesc (preferinta pentru lichiditate este mare, exista teama, credit bancar precar, etc) cheltuielile publice au rolul de a sprijini cererea agregata. Iar daca se fac economii la buget (si trebuie sa se faca din diminuarea risipei si rentelor) ele este bine sa fie orientate catre investitii. Merita sa fac o analogie pentru a ilustra ce ar insemna plata cat mai rapida a datoriilor externe. Sa ne imaginam ca cetatenii si firmele indatorate ar incerca sa-si onoreze toate datoriile fata de banci cu pretul renuntarii la alte cheltuieli. Efectul ar fi o prabusire a consumului, a cererii agregate. Intrucat este iluzoriu sa credem ca bancile ar redirectiona infuzia de resurse primita catre alte utilizari interne, rapid. Realocarea resurselor in economie nu are loc in mod instantaneu. Subliniez din nou, are sens sa limitam indatorarea externa, sa o reducem chiar, dar nu oricum.
Sunt neintelegeri privind textul meu, ce merita raspuns. Una priveste asistenta financiara externa din 2008/2009. Pericolul mare pentru economia Romaniei a fost atunci un sudden stop, adica incetarea finantarii externe in conditiile supraindatorarii pe termen scurt (in special a sectorului privat); o criza de lichiditate putea conduce la una de insolventa a Tarii. Deci nu recesiunea iminenta a fost motivatia principala, cum se spune intr-un editorial din ZF. O alta neintelegere, intr-un comentariu pe un blog, ignora esenta argumentatiei mele: relatia intre exportul de resurse interne (de capital) si mersul economiei cand motoarele ei nu tureaza. Altfel spus, eu nu discut nivelul si distributia cheltuieilor publice in raport cu resursele utilizate de sectorul privat. Am dat exemplul celor 2% din PIB care ar putea fi economisite din cheltuielile bugetului public. Daca le orientam catre sectorul privat prin scadere de taxe si impozite inseamna ca nu le putem folosi pentru reducerea datoriei externe. Este si aceasta o maniera de a gandi optimizarea onorarii scadentelor externe. Dar pentru ca economia sa nu scada este obligatoriu ca sectorul privat sa nu tezaurizeze masiv resursele suplimentare obtinute
