Nu s-a stins controversa privind cat de justificata a fost asistenta financiara externa primita de Romania (alaturi de alte cateva state nou intrate in UE) in iarna 2008/2009. In acest context este deplansa cresterea datoriei publice in anii crizei de la sub 18% la cca 37% din PIB in 2013. Impartasesc opinia ca o criza de lichiditate (sudden stop), asa cum s-a manifestat in acei ani, putea conduce la una de insolventa. Fapt este ca peste tot in UE datoria publica a crescut substantial in ultimii ani, in medie cu peste 50%, in unele cazuri cu mult mai mult. Explicatia este simpla, dincolo de interventia pentru salvarea sectoarelor bancare, actiunea guvernamentala de sprijinire a cererii agregate (ceea ce a insemnat crestere de deficite bugetare) a fost ceruta de implozia sectorului privat. Asupra acestor aspecte am staruit in texte anterioare. Drept este ca au existat diferente mari intre tari in ptinta de a tolera deficite crescute; tarile cu deficite externe foarte mari au fost obligate sa provedeze la ajustari timpurii. Merita sa ne aplecam asupra unei teze ce inmugureste si anume: daca nu ar fi mai bine ca onorarea scadentelor de plata externa sa se faca din economii la buget in loc sa se recurga la rostogolire de datorii.
Este de remarcat ca judecata referitoare la folosirea economiilor la bugetul public contine mult bun simt, nu numai la prima vedere. Fiindca este notorie risipa de resurse in sectorul public. Un rationament simplu ar suna dupa cum urmeaza. Sa zicem ca volumul de bunuri publice este realizat prin consum de resurse (inclusiv onorarea de obligatii sociale) ce echivaleaza cu 35% din PIB. In conditii de ineficienta vizibil diminuata (reducerea risipei) ar fi utilizate resurse ce echivaleaza cu numai 33% din PIB pentru obtinerea aceluiasi volum de bunuri publice. Aceasta s-ar traduce in economisirea a 2% din PIB ca inputuri in sectorul public, ce ar putea fi folosite pentru onorarea unor scadente externe, pentru reducerea datoriei externe. Socoteala pare, repet, de bun simt, sau common-sensical, cum ar zice englezii. Problema este insa mai complicata din punct de vedere al impactului asupra cererii aggegate, asupra PIB-ului. In esenta, folosirea de economisire interna pentru plata datoriilor externe echivaleaza cu un export de capital care ar reduce volumul activitatii economice interne alte conditii fiind neschimbate (ceteris paribus). Daca insa, economiile la buget “exportate” ar fi compensate de alte componente ale cheltuielilor agregate PIB-ul nu ar fi influentat in mod negativ. Intre asemenea componente ar fi absorbtia de fonduri europene (ce ar compensa in bugetul public diminuarea injectiilor de resurse prin realizarea de economii). Mai concret, exportul de resurse prin plata datoriilor ar fi compensat de import de resurse prin cresterea absorbtiei de fonduri europene. De notat ca aceasta aritmetica simplifica mult relatiile in economie netinand cont de aspecte dinamice si calitative. Intrucat este de gandit ca absorbtia de fonduri europene ar ajuta la restructurarea economiei. O alta componenta ar fi investitii straine facute in economia interna, care s-ar vedea in formarea bruta de capital (de investitii fixe). Si aceste investitii ar ajuta restructurarea.
O intrebare cheie ar fi: de ce sa ne facem griji privind impactul asupra PIB-ului (al economisirii de resurse din bugetul public) atat timp cat productia de bunuri publice ramane neschimbata? Aici, raspunsul este legat de faptul ca atunci cand statul “ofera” voit, sau neintentionat, rente celor care au contracte cu sectorul public aceste avantaje necuvenite intra, este de prespus, in circuitul economic intern intr-o forma sau alte. Apare o situatia speciala in cazul in care rentele ar fi in totalitate transferate in strainatate, ceea ce ar fi o plecare de capital. Daca asa ar sta lucrurile, economiile la buget folosite pentru onorarea datoriilor (si care ar rezulta din starpirea de rente si reducerea ineficientei) nu ar afecta volumul activitatii economice interne. Dar este de admis ca nu toate “rentele” pleaca in strainatate, ca ele sunt folosite in circuitul economic intern. Cat de productiv si de util pentru economie, pentru cetateni in ansamblu este de discutat. Apare si situatia cand rente sunt « tezaurizate », fiindca preferinta pentru lichiditate este mare, inclinatia spere investitii este limitata. In aceasta situatie, efectul tezaurizarii la nivelul multor persoane si firme ar trebui sa fie compensat de miscarea banilor pe filiera bancara. Dar cand bancile isi reduc expunerea pe economia interna un efect de compensare este mai dificil de asteptat.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
