Nu sunt singurul care urmareste cu interes plasmuirea ultra-mediatizata a anticomunismului uselist. Fenomenul este deopotriva ideologic si sociologic. Privesc, nu fara uimire, metamorfozarea lui Victor Ponta in cruciat al justitiei politice. Cartea Doinei Jela “Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste” a aparut la Humanitas in 2001, deci in plina guvernare Nastase. Presedintele Romaniei era Ion Iliescu. Premierul Adrian Nastase, lider al PSD, vorbea dispretuitor despre maniacii care nu fac altcceva decat “sa linga dosare”. Au aparut ulterior, la Polirom, sub egida IICCR, volumele semnate de Mihai Burcea, Marius Stan si Mihail Bumbes din “Dictionarul ofiterilor si angajatilor civili ai Directiei Generale a Penitenciarelor” (1948-1989). Avem seria de volume “Analele Sighet”, un veritabil tezaur al memoriei. Aici vad eu esenta unui demers intr-adevar onest: in a refuza mitul national stalinist al unei cezuri, al unei rupturi radicale in istoria crimelor MAI (deci ale Securitatii).
Un securist precum Aurel Mois si-a inceput cariera in anii stalinismului dezlantuit, a ajuns in functii de varf in anii lui Ceausescu. La fel Plesita, Doicaru, Macri, Vasile Gheorghe, Stamatoiu etc E bine ca s-a urnit , in fine, mecanismul aducerii in fata instantei a tortionarilor. Este insa problematica (ma exprim eufemistic) mentinerea interesului public strict asupra primelor doua decenii de dictatura.
Ne oprim asadar in 1964. Dupa aceea a fost lumina, pace, demnitate. Crimele de dupa acel moment sunt lasate de-o parte. Ca si pe vremea lui Ceausescu. Reabilitari de tip comunist, cum observa istoricul Mircea Stanescu. Romania traieste epoca Gomulka din Polonia: tortionarii din anii 50 sunt investigati (ori, mai precis, doi dintre ei), Securitatea doarme linistita, activistii se amuza. Ultimul sef al Securitatii, omul specializat in anchetarea disidentilor, generalul Iulian Vlad, o duce minunat. Participa la lansari de carti, se pronunta ca un intelept al Cetatii. Nu Securitatea a comis crimele, ci diversii sociopati. Cat despre PCR, tacere. Decomunizarea se rezuma la efecte de studiou, interviuri in serie, iesiri la rampa. Crimele regimului totalitar de dupa 1964 sunt lasate in plata domnului. Ale domnului Ion Iliescu.
Este absolut normal ca Visinescu si Ficioru sa fie adusi in fata justitiei, sa raspunda pentru faradelegile comise. La fel de normal este sa se actioneze cu maxima urgenta pentru condamnarea asasinilor lui Gheorghe Ursu, a celor care s-au ocupat cu anchetarea si torturarea muncitorilor grevisti din Valea Jiului (august 1977) si a protestarilor de la Brasov (noiembrie 1987).
Urmaresc consternat parada vanatorilor de tortionari. Nimic despre anchetele Securitatii, inainte si dupa 1964. Tacere sepulcrala despre rolul PMR/PCR, despre UTM-ul lui Virgil Trofin si UASR-ul condus de Ion Iliescu, despre diversii procurori militari, presedinti de complete de judecata. Se propun legi de un ridicol desavarsit, pe diverse televiziuni se pronunta tot felul de justitiari de ultim ceas. Se scrie despre directorii de penitenciare (confundate grabit cu lagarele de exterminare) ca cum nu ar fi aparut volume intregi pe acest subiect. Este apoteoza amneziei invaluita in mantia unei memorii contrafacute. Calaul Enoiu stia ce stia atunci cand ii spunea uneia din victimele sale: “Marturiseste, nenorocitule, noi va omoram si tot noi va vom reabilita”.
