Loc de memorie, spatiu al traditiei anticomuniste si depozit al sperantei democratice, Piata Universitatii fierbe din nou. Ceasul istoric si politic e diferit de mai-iunie 1990 ori de ianuarie 2012. Celor care se intreaba ce gandesc despre protestele din Piata Universitatii (dar si din alte orase), le raspund ca le urmaresc cu interes. S-ar putea sa simbolizeze o miscare generationala diferita de ce s-a petrecut in ultimii ani. Ca directie, dincolo de stridente si cacofonii discursive, dincolo de inconsecvente si tinte inselatoare, este o tentativa de a-i responsabiliza pe guvernanti. Este, pentru multi, o cautare a solidaritatii intr-un spatiu amorf, asfixiant si atomizat. Ca sunt destui care pescuiesc in ape tulburi, nu ma indoiesc. Dar aceasta este soarta oricarei miscari sociale.
Refuzul presei de a scrie despre proteste este proba miopiei, daca nu mai rau. Ignorarea nu este un subsitut pentru analiza. Horia Ghibutiu a scris pe acest subiect. La fel, eludarea subiectului de catre acele televiziuni care in urma cu aproape doi ani transmiteau live ce se petrecea acolo (ori ceea ce credeau ele ca se petrecea). Exista taceri care striga.
http://horiaghibutiu.wordpress.com/2013/09/02/o-rusine-de-presa/
Primul lucru care se impune notat este caracterul lor non-violent. Protestul, contestatia, nesupunerea civica pasnice sunt elemente ale jocului democratic. Doi, constat eterogeneitatea inerenta unor asemenea revolte. Trei, observ ambiguitatile ideologice si agendele diferite ale participantilor. Este o revolta anti-Establishment, cu doza de utopism proprie unor asemenea miscari. Cum Establishment-ul actual este Guvernul Ponta si coplesitoarea majoritate USL in Parlament, este, prin implicatii, o revolta impotriva USL. Dar nu este in favoarea niciunui partid politic. Retorica anti-corporatii de orientare eco-socialista se combina cu un anti-capitalism naiv, ostentativ si, pentru moment, selectiv. Capitalismul vestic trebuie stopat. Cel estic este ignorat. Deocamdata, pare a fi ceea ce numim a single issue movement. Anticapitalismul, ca si anticomunismul de ultima ora, pare sa fie si el cu geometrie variabila.
Mi-am amintit, scriind aceste randuri, de inceputul anilor 80, de miscarea impotriva amplasarii rachetelor americane in Germania de Vest. La vremea aceea, Vaclav Havel a trimis o scrisoare catre pacifistii occidentali, de fapt un eseu politico-filosofic, in care a insistat ca rachetele nu au ideologie si ca nu vede de ce indignarea lor nu ia in considerare si rachetele sovietice amplasate in RDG. Textul se numea “Anatomia unei reticente”. O lectie de realism pe care multi par a o fi uitat.
Comportamentul politic suprarealist al lui Victor Ponta este el insusi un catalizator al revoltei. Nu cunosc in analelele politicii moderne o situatie precum aceea in care premierul spune ca va vota contra propunerii adoptata de guvernul pe care il conduce. Este apoteoza iresponsabilitatii. Daca era onest (vai, asta da utopie!), Ponta trebuia sa demisioneze. N-a demisionat el insa cand a fost dovedit plagiator ordinar, de ce-ar demisiona acum? Omul stie ca totul trece si ca, lui personal, totul ii merge. Asa credea si mentorul sau, Adrian Nastase, pana cand i s-a infundat. Vom vedea in continuare.
