Acum 45 de ani, trupele celor cinci state ale Pactului de la Varsovia (URSS, Bulgaria, Polonia, RDG si Ungaria) au ocupat Cehoslovacia si au impus abandonarea experimentului cunoscut sub numele de “socialism cu chip uman”. Acum cinci ani truple ruse atacau Georgia. Ceea ce dovedeşte că există anumite constante ale comportamentului internaţional al Kremlinului, dincolo de profesiunile de credinţă ideologice. In multe privinte, doctrina Putin este o reluare modernizata a doctrinei Brejnev.
Brigandajul, dispreţul pentru drepturile naţiunilor mici, imperialismul şi expansionismul au fost şi rămân elemente-cheie ale unei direcţii extrem de influente din cultura politică a Rusiei. Să nu uităm, Stalin a fost el însuşi implicat în 1921 în anexarea unei Georgii (Gruzii) ce-şi visa o autonomie democratică. Dosarul gruzin a fost catalizatorul rupturii finale dintre Lenin şi cel ce avea să devină succesorul său. Pentru marxistul Lenin, Stalin nu era decât un odios satrap velicorus. Internaţionalismul bolşevic al perioadei „romantice“ s-a evaporat rapid. Politica externă sovietică a continuat linia ţaristă, de impunere a unei cât mai vaste sfere de influenţă şi de colonizare a statelor considerate ca aparţinând acesteia.
Mai întâi Revoluţia Maghiară din 1956, apoi Primăvara de la Praga, în 1968, au simbolizat mişcări de recucerire a suveranităţii statale şi a demnităţii civice. Tmothu Garton Ash a vorbit despre un ciclu de 12 ani. Intr-adevar, scanteia s-a aprins din nou la Gdansk, in 1980. Născute in mare masura, dar nu exclusiv, din ceea ce s-a numit revizionismul marxist – un curent intelectual marcat de deziluzia faţă de atrocităţile staliniste – aceste straduinte emancipatoare s-au întâlnit cu contraofensiva panicată a unei nomenklaturi pentru care asemenea „devieri“ erau absolut intolerabile. Cum ar fi putut un Brejnev, un Suslov sau un Kosighin, indivizi crescuţi şi formaţi sub Stalin, să accepte chemarea la pluralism, conţinută în dinamitardul „Manifest al celor două mii de cuvinte“, scris de romancierul Ludivk Vaculik şi publicat la Praga în vara anului 1968? Cum ar fi putut liderul est-german Walter Ulbricht accepta desfiinţarea cenzurii şi constituirea de cluburi civice independente?
Ceea ce se petrecea la Praga era exact opusul socialismului de cazarmă (Panzerkommunismus) practicat de Kremlin şi de vasalii săi necondiţionaţi. Pentru Kremlin, spre a relua editorialul “Pravdei” din 21 august 1968. conducatorii de la Praga erau “grupul oportunist de dreapta al lui Alexander Dubcek, Josef Smrkovsky si Oldrich Cernik” (pravaia oportuniceskaia grupirovka). Era proclamata doctrina Brejnev a suveranitatii limitate.
Într-un faimos discurs, Ceauşescu a condamnat invazia, dar nu a îmbrăţişat nicicum reformele radicale. Destalinizarea de la Bucureşti a rămas un deziderat utopic, o făgăduinţă trădată. Dar acel discurs a reprezentat momentul de suprema glorie al liderului de la Bucuresti, singura clipa din cariera sa cand s-a bucurat de o reala popularitate. Din nefericire pentru tara si, in final, pentru el insusi, n-a inteles ca un desantat cult al personalitatii nu inseamna patriotism si ca prigonirea gandirii libere nu echivaleaza cu independenta nationala. Aveam atunci 17 ani, citeam cu pasiune revista “Les lettres francaises” unde Aragon si Pierre Daix, desteptati din somnul dogmatic, publicau texte ale intelectualilor anti-stalinisti din Cehoslovacia (Eduard Goldstucker, Pavel Kohout, Ivan Klima, Ludvik Vaculik, Vaclav Havel, Milan Kundera, Ivan Svitak, Jiri Dienstbier, Karel Kosik). Merita amintite cateva lucruri: Romania nu a fost invitata la summit-ul Pactului tinut la Dresda in martie 1968; tot in martie 1969, unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Ceausescu, Paul Niculescu-Mizil, membru al Prezidiului Permanent si secretar al CC, parasea sedinta peegatitoare de la Budapesta a unei conferinte mondiale a partidelor comuniste, in semn de protest impotriva atacurilor proferate la adresa PCR de secretarul general al PC din Siria, Haled Bagdash; in acelasi martie fierbinte din punct de vedere politic, avea loc revolta studentilor de la Universitatea din Varsovia, reprimata fara mila, si se intensifica propaganda antisemita din acea tara; in aprilie, generalul Charles de Gaulle vizita Romania; in mai, avea loc revolta studentilor parizieni; in pofida declaratiilor de sustinere pentru Dubcek, presa din Romania nu a publicat integral Progamul de actiune al PC din Cehoslovacia din aprilie 1968.
Din cate stiu, nu s-a suflat o vorba despre “Cele doua mii de cuvinte”, manifestul pentru accelerarea democratizarii lansat de scriitorul Ludvik Vaculik in iunie, text care i-a infuriat peste masura pe sovietici si pe aliatii lor. Dar, dupa invazie, “Scanteia” a reprodus integral discursurile rostite la revenirea de la Moscova de primul secretar Dubcek, premierul Cernik si presedintele Adunarii Nationale, Smrkovsky. Tin minte ca acesta din urma a oferit o analiza extrem de dura a interventiei, in pofida situatiei imposibile in care se afla Cehoslovacia in acel moment. Veteran comunist, Smrkovsky fusese inchis in anii stalinismului radical. Este de amintit ca, imediat dupa invazie, Ceausescu a purtat convorbir cu doi exponenti ai reformatorilor de la Praga, aflati in concediu in Romania (vicepremierul Ota Sik si presedintele Comitetului Planificarii, Frantisek Vlasak), lucru infierat intr-un agresiv comunicat al agentiei TASS. De asemenea, s-a intalnit cu Tito si a discutat chestiuni presante legate de riscul unei interventii militare sovietice in Romania. In ochii Occidentului, dar si ai partidelor comuniste vestice, in special cele italian, francez si spaniol, Ceausescu facea figura de maverick.
Parintii mei aveau prieteni apropiati intre reformatorii de la Praga. Matusa mea, Cristina Luca, luptase in maquis impreuna cu Artur London, condamnat in procesul Slansky, socrul lui Pierre Daix. London locuia la Paris, dar mentinea contacte permanente la Praga in cercurile anti-staliniste. Cartea lui London, “L’Aveu” despre angrenajul kafkian al proceselor staliniste (Cristina o avea cu dedicatia autorului) a contat enorm in radicalizarea discursului anti-totalitar, atat in Est cat si in Vest. A urmat apoi filmul lui Costa Gavras, cu Yves Montand si Simone Signoret, analizat de Ioan Stanomir intr-un excelent articol aparut pe platforma LaPunkt. PCF a reactionat furibund la film, spunand, prin “L’Humanite” ca o carte anti-stalinista a fost transformata in propaganda anticomunista. Ca atatia dintre prietenii mei, speram ca Romania va merge pe o linie a liberalizarii interne, a reformelor si deschiderii spre Vest. Reabilitarea lui Patrascanu in aprilie 1968 si condamnarea interventiei din august ne-au facut stimulat aceste iluzii. Ne-am inselat amarnic. Au venit tezele din iulie 1971, noul inghet. Ceausescu a continuat sa se pretinda un fel de eurocomunist, dar era doar un camuflaj retoric pentru tot mai gotescul sau cult.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
