Viziunea politica a nedezmintitului politruc Ion Iliescu este una intemeiata pe vendeta, minciuna si exclusivism. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane prizonierul ei. Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot si nu trebuie sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la peste 80 ani, un om bantuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. Ion Iliescu nu s-a cait niciodata. Din ratiuni lesne de inteles, n-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Odinioara capabil de unele nuante, el nu poate gandi decat maniheist, revansard si clientelar. Multi dintre protejatii sai se afla dupa gratii. Altii se pregatesc sa ajunga acolo. Cazul Omar Hayssam este revelator.
Intoxicat cu panglicile propagandei fesenisto-useliste, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material. Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala. Nu a fost un Imre Nagy sau un Alexander Dubcek. Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv). S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii. A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur. Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR. Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in “Adevarul” un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”. In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari. Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea. De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste. Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.
Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava. Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC. Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965. Douazeci de ani! De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a semnat, in martie 1989, ”Scrisoarea celor 6″. Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat. La fel, in cartea de dialoguri “Marele soc”, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect. A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa “Raportului Final” al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste. Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluirea istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat. A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma. Viitorii ani, nu ma indoiesc, nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii. Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.
Sunt unii care sustin ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990. Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic. Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista). Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Alexandru Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Gelu Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala. O putere neo-comunista? Neo-fascista? Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt, nu ar fi chiar deplasata In ce ma priveste, am dezvoltat aceasta tema in volumul de dialoguri cu Mircea Mihaies intitulat “Balul mascat”. Textul apare in cartea noastra “O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu”.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
