În România FMI este celebru. Nu numai instituția, ci și negociatorii acesteia. Mohsin Khan, Max Watson, Poul Tomsen, Neven Mates, Emmanuel van der Mensbruegghe, Jeffrey Franks, Erik Jan de Vrijer sunt persoane bine cunoscute în România. La vremea lor, ei erau mai cunoscuți românilor decât orice ministru român. De-a lungul celor 23 de ani, de câte ori au trebuit să implementeze măsuri mai dure, dar necesare, autoritățile au dat vina pe FMI. Astfel, majoritatea românilor stiu că FMI este o instituție internațională care ne-a impus restricții, fără de care ei ar fi dus-o mai bine.
Imaginea aceasta nu corespunde însă nici pe departe realității, iar oamenii au nevoie să fie corect informați. Dacă ar fi dus la bun sfârșit toate programele agreate, România ar fi fost mult mai departe decât este astăzi, iar românii mult mai prosperi. Desigur, FMI nu este infailibil. Așa cum a și recunoscut, FMI a făcut și greșeli. Dar în cazul nostru, autoritățile și FMI au încheiat acorduri ale căror obiective și măsuri programate au fost, în general, corecte. Din păcate, numai în două acorduri au fost implementate toate măsurile agreate. Dacă însă nu ar fi existat programele cu FMI, încheiate sau nu cu deplin susces, România ar fi fost cu mult în urmă față de nivelul la care se află acum, din toate punctele de vedere.
Desigur, progresul este rodul efortului făcut de poporul român și de autoritățile sale. Dar, fără condiționalitățile formulate de FMI și Banca Mondială, iar mai târziu de FMI, Banca Mondială și UE, România nu ar fi inițiat și derulat atâtea reforme câte a făcut și, în consecință, nu ar fi progresat atât de mult pe cât a făcut-o. Dat fiind eșecul nostru de a încheia cu succes cele mai multe acorduri, este dificil de distins dacă, uneori, FMI a fost „îngăduitor” cu propriile condiționalități sau doar a dat dovadă de flexibilitate pentru a permite progresul. Prin programele agreate cu FMI s-a asigurat stabilitatea macroeconomică și s-au promovat reforme care au sporit competitivitatea economiei. Am reușit să devenim mebri ai UE și am trecut prin criza declanșată în 2007/2008, cel puțin până acum, fără a ne confrunta cu probleme la fel de grave ca cele cu care s-au confruntat alte țări.
Unii spun că România nu mai are nevoie de un nou acord cu FMI. Dar, din perspectiva menționată mai sus, necesitatea unui nou acord cu FMI este ușor de dedus dacă se au în vedere trei elemente: (i) incertitudinea care există încă în Europa, în special în privința evoluțiilor din zona euro; (ii) natura problemelor cu care se confruntă economia României; și (iii) alegerile europarlamentare și cele prezidențiale (2014). Voi discuta pe rând fiecare element menționat.
(i) În privința incertitudinii care persistă în zona euro, generată mai ales de interdependențele autoalimentatoare dintre guvernele supraîndatorate și sistemul bancar, un nou acord cu FMI ar putea fi, din nou, de ajutor. Precedentul acord cu FMI, UE, Banca Mondială și alte instituții financiare internaționale a asigurat stabilitatea macroeconomică și financiară a României (a se citi stabilitatea leului și a băncilor în care se află depozitele oamenilor și firmelor). Datoria externă scadentă în 2009 se ridica la aproximativ 22 miliarde euro (cea mai mare parte privată), rezeva valutară a României era de doar 26 miliarde euro (inclusiv rezervele minime obligatorii ale băncilor), iar refinanțarea acestei datorii din surse private era incertă, adică imprevizibilă pe baza evoluțiilor din trecut (necuantificabilă).
Fiind adverse la incertitudine, autoritățile au evaluat „probabilitatea” celui mai rău caz. Față de această situație, împrumutul de aproxiamtiv 20 de miliarde de euro de la FMI, UE și Banca Mondială a fost perfect rațional. Din fericire, evoluțiile de pe piețele financiare, dar mai ales măsurile (dificile, necesare, dar cu risc mare de a fi respinse de populație) implementate de guvernele României au făcut tragerea ultimei tranșe inutilă.
Cei care au criticat suma „prea mare” angajată în acel acord ar trebui să știe că, tot atât de bine, s-ar fi putut întâmpla să fi fost nevoie de sume suplimentare echivalente cu două-trei tranșe pentru a realiza stabilitatea macroeconomică și financiară. În condiții de incertitudine e mai bine să fii „asigurat” împotriva unui risc cu consecințe potențiale majore asupra ocupării, decât să riști pe locurile de muncă și pe banii populației. În viziunea mea, incertitudinea este încă prezentă și este mai sigur pentru România să încheie un nou acord precauționar (adică fără îndatorarea țării dacă nu e cazul). Merită să plătești niște comisioane pentru ca cineva să-ți țină la dispoziție suficienți bani în caz de nevoie.
(ii) În ceea ce privește natura problemelor structurale profunde pe care le are economia României, trebuie pornit de la diferența dintre ceea ce ar fi putut fi (dacă se realizau reformele necesare agreeate în fiecare acord cu FMI) și ceea ce este, în termenii dezvoltării, economia României de după 1989 (din cauza neerespecării celor mai multe acorduri). Această diferență este mare și constă în reformele amânate. Ea poate fi explicată de mulți factori. Între aceștia, șederea în comunism pentru mai mult de patru decenii, cu implicațiile ei cultural-educaționale și sociale a avut, desigur, un rol foarte mare. Dar probabil că un rol și mai mare l-a avut politica de tip go-stop promovată de simbioza dintre birocrație și noua elită de afaceri, preocupată de extragerea de rente.
Această simbioză este prezentă și astăzi, în ciuda progreselor făcute. Prezența ei este indicată de deficitul mare de libertate economică, manifest în corupția relativ mare și în drepturile de proprietate rămase încă neclare în multe arii. Simbioza respectivă are ideologii ei, care din când în când, de obicei în momente de criză, vin și vântură idealuri sociale în numele cărora amână reformele necesare și amintesc nostalgic de vechile practici socialiste. Prin această practică îi păcălește, de fapt, pe cei mulți, în numele și în interesul cărora, chipurile, vorbesc.
Pe acest fundal, întreprinderile de stat (IDS) continuă să facă pierderi, să acumuleze arierate sau să facă profituri cu mult sub potențial, iar în unele sectoare, în special în energie și transporturi, lipsa investițiilor este cronică. Aceste practici sunt împotriva creșterii economice de care țara are nevoie. De aceea, programul curent cu FMI, UE și Banca mondială are în centru aceste probleme. Ele nu sunt încă rezolvate. Guvernul are încă pe agend agreată cu aceste instituții probleme care ar fi trebuit rezolvate demult: o mai bună monitorizare a IDS, îmbunătățirea guvernanței corporatiste, identificarea planurilor de restructurare a IDS, eliminarea operațiilor neviabile la unele companii de stat, privatizări, listări pe bursă, lupta cu arieratele de impozite și altele. Toate sunt necesare pentru a crește eficiența și a crea noi locuri de muncă.
Dacă aceste reforme vor fi pornite/continuate în 2013, un nou acord cu FMI, UE și Banca Mondială este necesar pentru a crește probabilitatea ca ele să fie duse la bun sfârșit. Experiența de 22 de ani ne arată că, regretabil, guvernele României nu au stabilit vreodată, în afara unui acord cu instituțiiile menționate, un program serios de restructurare a întreprinderilor care să nu fi fost sacrificat, în final, în luptele politice. Măsurile de reformă a întreprinderilor de stat nu constituie miezul unui program cu FMI, dar în aproape toate acordurile au fost specificate deoarece fără restructurarea sectorului întreprinderilor de stat stabilitatea unei economii nu are o bază profundă. Bilanțurile companiilor de stat cu pierderi devin parte din bugetul public, afectând în acest fel stabilitatea macroeconomică, care este esența oricărui program cu FMI.
(iii) În sfârșit, alegerile sunt și ele un factor de risc. Nu cred că acest risc sa va materializa în politici care să ducă la alunecări fiscale clasice, așa cum se obișnuiește în anii electorali. Cred însă că lupta politică din perioada premergătoare alegerilor mărește tentația politicienilor de a se abține de la implementarea măsurilor de restructurare menționate mai sus. Nu este nicio garanție că un nou acord cu FMI, UE și Bnaca Mondială ar putea reduce această tentație până la dispariție, dar atât timp cât investitorii privați au ceva confort din existența unui acord cu FMI, tentația menționată nu se va materializa.
Odată ce resursele acum încuiate în întreprinderi de stat ineficiente vor fi eliberate, libertatea economică a populației va crește. Resursele astfel disponibilizate vor putea fi utilizate în locuri mai productive pentru crearea de noi locuri de muncă în sectorul privat, reducând dependența de redistribuirea de la stat. În acest fel, puterea economică se va separa de puterea politică până la cap, reducând deficitul de libertate economică reflectat de corupție și de neclaritatea drepturilor de proprietate. Abia atunci se va instaura domnia legii și va apărea prosperitatea pe care ne-o dorim. Experiența ne arată că în atingerea acestui deziderat, un acord cu FMI, UE și Banca Mondială este o necesitate.
Lucian Croitoru este consilier pe probleme de politica monetara al guvernatorului BNR, Mugur Isarescu
6
8
