Evenimentele din Turcia lui Erdogan nu sunt nici pe departe atat de dramatice cat par, nici de trecut cu vederea. E inca un caz tipic de lider atins de betia puterii, un exemplu de asa nu numai bun de predat la politologie la lectia: Cum poti provoca din senin o mica revolutie nesocotind forta simbolurilor. Pastrand proportiile si facand diferentele specifice, cazul sau aminteste de modul discretionar in care Traian Basescu si-a pus foc sub scaun anul trecut. Amadoi au aprins mici incendii sociale tot asa, din gesturi sfidatoare indreptate impotriva unor simboluri, care au scos din sarite pur si simplu opinia publica. Si intr-un caz si in celalalt, aceste proteste spontane au fost preluate din zbor de opozitie in context electoral, amplificate mediatic.
Se vor gasi destui sa tipe ca Erdogan nu e Basescu, nici invers si desigur ca asa este. Erdogan este premier de 11 ani, iar popularitatea partidului sau conservator-islamic s-a consolidat in tot acest timp, nu s-a erodat, din simplul motiv ca Turcia n-a cunoscut criza, dimpotriva. Sub Erdogan nu clocoteste o tensiune sociala generata de economie, ci a explodat frustrarea unei parti minoritare din societate care denunta islamizarea Turciei, revenirea in forta la modelul traditional si indepartarea de valorile Occidentului. Pe Basescu televiziunile il tocau de dimineata pana seara, pe Erdogan il menajeaza, iar informatiile despre proteste s-au raspandit in special pe social-media. Pe scurt, avem de-a face cu revolte motivate diferit, dar puse in miscare de erori politice identice.
Traian Basescu a incercat sa-si impuna reformele in sanatate in forta, Erdogan a calcat cu buldozerele niste copaci sa amenajeze o piata. In calea lui Basescu s-a asezat medicul Arafat, considerat de multi un simbol la acea vreme, nu discutam daca pe drept sau nu. In calea lui Erdogan s-au asezat vineri cetateni obisnuiti, ecologisiti inofensivi, grupuri gen occupy, gata oricand sa salveze orice e verde, bucurosi sa salveze planeta la orice ora. In ambele cazuri a enervat atitudinea dispretuitoare a liderului politic obisnuit sa exercite puterea in forta, calcand in picioare simboluri si cam orice i-ar sta in cale. Si Basescu si Erdogan puteau evita tot tambalaul daca manevrau puterea ceva mai intelept.
Revoltele din Istanbul, extinse in Izmir si Ankara, n-au pornit de la niste copaci care urmau sa fie doborati, cat mai ales de la intreaga simbolistica politica a intregii actiuni. Erdogan dorea sa inlature niste copaci pentru a reabilita o unitate militara si pentru a construi un mall. Nu a fost insa doar atat. Mai darama un simbol, pentru a ridica altul, mai conform cu ideologia sa politica. Mai exact, intentiona sa puna la pamant un centru cultural construit in memoria lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul statului turc modern, pentru a ridica in loc o moschee, asadar o lovitura simbolica data secularistilor.
Traian Basescu a ranjit la Arafat, sugerandu-i sa demisioneze daca nu-i convine: ghici ghicitoarea mea cine pleaca? Recep Tayyip Erdogan a ranjit la opozitie, invocand poporul care-l sustine in actiunile toate actiunile sale care intorc Turcia la modelul islamic. Numai ca altfel stau lucrurile cu simbolurile. Idolii unei natiuni nu pica de pe soclu cand pocnesc din degete liderii politici. Regula asta banala a incalcat-o Basescu, a nesocotit-o si Erdogan. In ultimul caz, situatia e mai grava: Ataturk nu e un simplu medic palestinian respectat pentru munca sa, ci insusi parintele Turciei moderne, liderul care a scos intors aceasta tara musulmana cu fata spre Europa.
Premierul Recep Tayyi Erdogan a aprins cateva incendii in Turcia tot cam asa cum le-a provocat Traian Basecu, dintr-o aroganta in exercitarea puterii. CSi tot la fel, protestele au fost repede confiscate de stanga radicala. Se intampla tot in context electoral: in martie 2014 in Turcia vor avea loc alegeri locale. Marea diferenta intre cei doi este de optiune strategica. In timp ce Traian Basescu a fost sanctionat si pentru orientarea sa pro-occidentala, in timp ce politica sa externe a legat si mai strans Romania de Statele Unite si de Bruxelles, fiind unul dintre sustinatorii Statelor Unite ale Europei, cu premierul Turciei lucrurile stau pe dos.
Desi liderul ei pretindea ca aspira la standardele Occidentului, sub Erdogan Turcia a devenit profund eurosceptica, perspectiva integrarii in UE a disparut, iar tara s-a intors la valorile islamice, politica sa externa fiind calificata drept neo-otomanism. Probabil ca Erdogan va supravietui politic acestor proteste, insa ceva se va fi dislocat din mitul puterii absolute.
Va fi nevoit probabil sa coopteze stanga moderata intr-un viitor guvern, sa coabiteze cum ar veni, pentru a detensiona atmosfera politica si sa slabeasca controlul asupra presei traditionale. Nu va putea guverna inca zece ani o Turcie sfasiata intre laici si conservatori, intre europenisti si islamisti chiar daca asa a aratat istoria ultimelor decenii in aceasta tara membra NATO dar fara perspective de a mai intra curand in UE.
Sigur ca nu e nici o primavara turceasca, ce se intampla acolo nu e nici Tunisia, Siria sau Egipt. Chiar si intr-o tara cu oameni obisnuiti cu supunerea si simtul ierarhiei ca Turcia poti dicta unei societati cum sa se roage, cum sa nasca, cum si cand sa bea alcool, dar nu-i poti darama statuile peste noapte, nu-i poti ataca simbolurile fara sa risti radicalizarea societatii. Mai ales cand stii ca alegerile bat la usa.
3
21
