Va trece de data aceasta Coreea de Nord peste „linia rosie” care separa obisnuita retorica belicoasa a Phenian-ului de zona faptelor militare propriu-zise? Daca da, de ce ar face-o? Poate fi considerat regimul comunist militarizat in fruntea caruia se afla (cel putin formal) tanarul Kim Jong Un unul sinucigas? Are cumva hipertrofiata Armata nord-coreeana interese interne de putere care-l imping pe liderul politic suprem spre gesturi imature ce l-ar putea costa domnia abia inceputa? Se pregateste o dictatura militara la Phenian dupa caderea dinastiei Kim?
Pe cine sau pe ce mai poate miza Nordul la capatul unei escaladari iesite din comun a propagandei sale razboinice, atata timp cat China a votat pe 7 martie in Consiliul de Securitate impotriva fostului sau aliat? Cat de dura va fi riposta Statelor Unite in timpul unui presedinte perceput pana acum ca mai degraba reticent la solutii militare directe? Iata un set de intrebari cruciale nu numai pentru viitorul peninsulei coreene dar si, prin extensie, pentru stabilitatea Asiei si pentru noile echilibre de putere nascente in ordinea multipolara.
Amenintarea si riscul unei confruntari militare Nord-Sud sunt astazi la cel mai ridicat nivel de la incheierea razboiului coreean, acum 60 de ani. O multime de gesturi simbolice, politice si militare dezvaluie crisparea extrema a Phenian-ului dar si faptul ca Washington-ul pare pregatit sa ia in serios pericolul „clar si grav” reprezentat de Coreea de Nord, asa cum declara noul Secretar al Apararii, Chuck Hagel. China indeamna „la retinere” in gesturi si declaratii dar nu va sustine militar un regim scelerat. Nu exista un pret pentru care sa merite acest lucru iar noul Beijing priveste lumea ca pe un imens business.
Sintetizand evolutiile din ultimele luni, saptamani si zile, s-ar putea spune ca intreruperea abrupta a comunicatiilor intre Nord si Sud, blocarea accesului muncitorilor din Sud pe platforma industriala transfrontaliera de la Kaesong (informatie deocamdata neconfirmata), mentionarea publica a aprobarii de utilizare a puterii nucleare de catre armata nord-coreeana in lovituri de distrugere a inamicului, testele nucleare din ultimele luni, redeschiderea reactorului nuclear de la Yongbion inchis in 2007, propaganda intensiva a televiziunii de stat menita sa mobilizeze la lupta o populatie slabita si infometata, indicarea recenta a unei mici insule sud-coreene ca prima tinta in cazul unui atac, dar si trimiterea a doua vase militare americane complet echipate de razboi (radare, lansatoare, interceptori si rachete) spre apele peninsulei sunt semnalul limpede ca Nordul a atins linia rosie, strategic, simbolic si psihologic, dincolo de care orice gest inseamna apasarea tragaciului si asumarea consecintelor.
In acest context tensionat, Statele Unite anunta ca isi vor apara aliatii din regiune, respectiv Coreea de Sud si Japonia, aflati in bataia tirului inamic. Teoretic, rachetele nord-coreene nu au capacitatea de a lovi teritoriul american (nici macar baza militara de pe insula Guam din Pacific), estimandu-se ca raza lor de actiune este in jur de 1000-1500 km. Dar nu dimensiunea militara a temei este, cred, cea mai importanta acum, ci semnificatiile ei politice.
Este clar pentru toata lumea (chiar si pentru regimul de la Phenian, probabil) ca in eventualitatea unui razboi Nordul ar fi izolat pe plan international si depasit tehnologic pe orice tip de front (aerian, naval, terestru) dar ar putea, chiar si in aceste conditii de inferioritate, sa produca distrugeri importante in Coreea de Sud. Este de spus ca Seul se afla la doar 50 de km de frontiera celor doua tari.
Riscand o opinie personala intr-un moment in care situatia pe teren a devenit imprevizibila si deschisa practic spre orice finalitate politico-diplomatica sau militara, as afirma ca Phenian-ul doreste in continuare sa initimideze comunitatea internationala pentru a fi acceptat drept partener de negociere al marilor puteri (nu neaparat al Seul-ului), avand ca ultima miza retragerea sanctiunilor economice care au adus tara in dezastru.
Acesta este insa, recunosc, scenariul „rational”, care se sprijina pe ideea unei minime compatibilitati de interese a regimului din Nord cu paradigma occidentala a politicii internationale, bazata pe principiile dreptului international, pe rationalitate si pe negocieri. Daca premisa este falsa si nu mai e nimic rational la Phenian, nimic de negociat, atunci compatibilitatea intereselor de care vorbim nu poate exista iar „ciocnirea civilizatiilor” de care vorbea Samuel Huntington devine inevitabila.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
