Haide să presupunem că aveți la un moment dat o rudă de sânge, poate chiar apropiată, vinovată de o infracțiune, să zicem de furt. Nu e un scenariu greu de imaginat, oricine poate călca strâmb la un moment dat, prin urmare familiile mai au și oi negre. Haide să presupunem, într-un scenariu mult mai fantastic, că această persoană, odată dezvăluită drept hoț, va invoca o anumită tradiție de familie într-ale furtului, şi v-ar cere ca, alături de celelalte rude, să vă solidarizați în acest act. Ba ar mai declara patetic că orice membru al familiei care ar admite câtuşi de puţin vreo vină este ”nedemn”, că ”merge în genunchi”, că nu ”stă cu fruntea sus”. Ce-ați zice? Cum ați reacționa? Sigur legătura de familie e mai puternică decât cea de naționalitate, dar chiar și așa, pot presupune că l-ați refuza. Foarte probabil și băgându-l sec în pizda mă-sii, nu doar ca hoț ci și ca ticălos tupeist. O înjurătură foarte intelectuală: sângele apă nu se face, zice vorba, dar poți cere simbolic cuiva să încerce să se nască din nou atunci când în mod evident prima tentativă a generat un rebut. Cum ar putea orice om integru să pretindă că legăturile de familie ar putea să ceară unui om cinstit să se solidarizeze cu un hoț, încă și în numele ”demnității”?
Recunosc, am exagerat. Am exagerat atunci când am spus că scenariul e fantastic. Nu este, se petrece sub ochii noștri, ne este prezentat drept lucru normal și natural de către diverși rinoceri. Mă refer la o retorica similară apropo de refuzul unor ţări europene de a ne accepta în Schengen.
Ştiţi de ce suntem refuzaţi? Nu? Atunci scoateţi din grila de programe aşa-zisele “televiziuni de ştiri”, în realitate maşini de propagandă partizană. Da, ştiu că și un număr de miniştri din guvernul Ponta pretind că nu înţeleg care e problema, pretind că aceste criterii sunt, citez, ”ținte în mișcare”. Nu, nu sunt, e o minciună. Una din numeroasele minciuni pe care le auzim de la membrii guvernului în cap cu Victor Ponta, care suferă de mitomanie. Aderarea noastră la Schengen e legată de MCV, iar raportul de anul acesta a identificat probleme concrete și cât se poate de clar formulate.
De exemplu, prezența dlui Fenechiu în guvern, un ministru care e trimis în judecată. Ca să fac o altă prezentare și recomandare (să reiau, de fapt): încercați în toate aceste cazuri de demnitari acuzaţi să mergeți la fondul dosarului, la rechizitoriu și, cel puțin la fel de important, la punctul de vedere al acuzatului, la apărările lui, câte şi dacă sunt. În acest caz, pe fond, ministrul e acuzat de a fi vândut fier vechi la Electrica pe post de transformatoare funcționale. De o țeapă, o hoție. Raportul mai critică noile modificări în statutul parlamentarilor, de exemplu, privilegiile pe care şi le arogă. Sau procesul de (contra)selecție al ministrului Pivniceru, care a lăsat Parchetul General și DNA fără șefi până la această dată. Și altele asemenea.
Ei bine, îmi spuneți și mie unde e “demnitatea” în cele enumerate mai sus? Cu ce anume trebuie să mă solidarizez, ce e musai să apăr de ticăloșii de la Bruxelles, cu ce anume trebuie să fiu mândru că sunt român? Hm? Cu asta să ne lăudăm, că am dat lumii și Europei nu doar noul val de filme, ci şi un nou şi mizerabil val de infracţiuni cu impunitate? Astea să ne fie simbolurile, gimnastica Nadiei Comăneci, sculptura lui Constantin Brâncuşi și tunurile lui Relu Fenechiu? Să fi contribuit ca români, nu doar la avansurile în aeronautică, ci și la tradiția demnitarilor de a se putea îmbogăți liniștiți din banul public? Cum vă sună? Cum sună să alătur, ca motive de mândrie națională, olimpicii la matematică de parlamentarii care își bat joc de lege?
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
