Europa rămâne o sursă de semne de întrebare pentru decidenţii de la Londra, iar din ce în ce mai multe voci estimează o posibilă ieşire a Regatului Unit din structura Uniunii Europene. Britanicii continuă să pună presiuni, iar primul-ministru Cameron doreşte să asigure o renegociere a statutului de membru al ţării sale. Acest element a creat deja un val de frustări pe continent şi poate conduce şi la reacţii mai dure din partea altor parteneri de pe vechiul continent. Toate aceste elemente sunt acompaniate de o simfonie a incertitudinii politicii interne britanice şi cu un iz de independenţă al Scoţiei- dacă acest lucru se va decide în cadrul referendumului din anul 2014.
Marea Britanie şi Uniunea Europeană se iubesc?
Când vorbim de Marea Britanie vorbim de o tradiţie istorică, dar şi politică privind inviolabilitatea drepturilor individului la nivelul societăţii în care trăieşte. Au trecut aproape 800 de ani de când Magna Carta s-a născut în Anglia (1215) formându-se astfel o întreagă tradiţie politică liberală. Totuşi spre deosebire de viziunea franceză şi mai târziu cea americană, britanicii nu au căutat să promoveze aceste valori ca fiind universal acceptate sau mai mult ca şi panaceu faţă de problemele existente în diferite părţi ale lumii.
Britanicii au menţinut o poziţie distinctă faţă de Europa continentală, cu o implicare mai amplă doar atunci când balanţa de putere o cerea sau atunci când interesele economice directe ale insulei erau puse în pericol. Acest aspect este născut din plasarea geografică a Marii Britanii, spre deosebire de rivalul politic francez care a trebuit în permanenţă să menţină vigilenţa în ceea ce priveşte integritatea teritoriului naţional, britanicii au avut avantajul mării de partea lor- încă din anul 1588 prin victoria maritimă împotriva Spaniei lui Filip al-II-lea, astfel decidenţii politici şi militari britanici au realizat importanţa menţinerii supremaţiei navale pentru a asigura integritatea insulei. Astfel raţiunea unui liber schimb comercial (bazat pe o solidă componentă navală) a devenit primordială pentru britanici, urmărind cu atenţie evoluţia politică a Europei- fiind pregătiţi să intervină doar atunci când interesele lor o dictau.
După 1945 britanicii au menţinut o linie politică apropiată faţă de Statele Unite ale Americii, lucru logic dacă luăm în considerare viziunea politică liberală a Statelor Unite, dar şi abordarea militară a acestui stat- bazată mai ales pe componenta navală.
Marea Britanie, prin vocea decidenţilor de la Londra, a exprimat mereu anumite reticienţe faţă de proiectul european, multe din aceste reticienţe fiind consecinţa mai multor secole de implicare parţială şi doar de echilibru a acestui stat în politica de pe continent.
În anii 50 când alte state puneau bazele integrării europene Marea Britanie a stat la distanţă faţă de această iniţiativă, iar de abia în 1973 acest stat a decis să se alăture clubului european- bineînţeles mai mult din raţiuni economice. Chiar şi aţa Marea Britanie nu a acceptat moneda unică europeană păstrându-şi lira sterină şi nici nu a aderat la spaţiul Schengen- lucru pe care şi România probabil nu îl va face (dar cu motivaţii aflate în alte sfere). Britanicii s-au opus şi faţă de participarea la noul tratat fiscal, care soliticta din partea statelor membre o supraveghere mai amplă a bugetelor naţionale precum şi adăugarea de stipulări constituţionale faţă de necesitatea asigurării unui buget echilibrat. Partidul Conservator din Marea Britanie rămâne principala sursă a euroscepticismului din această ţară, linia politică a acestei formaţiuni consideră ca fiind o prioritate organizarea unui referendum privind ieşirea din uniunea Europeană.
David Cameron a amânat organizarea unui referendum până în 2015, oferind astfel un răgaz pentru o mai bună negociere cu Bruxelles-ul în vederea readucerii unor elemente de decizie la Londra. Jocul lui Cameron poate fi privit ca unul duplicitar, încercând să facă faţă atât presiunilor interne, dar şi celor externe faţă de rămânerea în uniune sau părăsirea acesteia.
Toate aceste elemente apar pe un ton al opiniei publice din Marea Britanie ce consideră ieşirea din Uniunea Europeană ca fiind posibilă. Ieşirea acestui stat poate sa aducă cu sine o lovitură dură, de imagine, Uniunii Europene- iar simbolul unităţii ar putea fi destrămat. În acelaşi timp Uniunea Europeană are capacitatea de a continua drumul pe care l-a iniţiat şi în lipsa Marii Britanii. O astfel de decizie ar încununa secole întregi de politică externă britanică, duală şi reticientă faţă de implicarea directă în treburile continentului european. Marea Britanie s-ar putea concentra mai mult pe relaţia transatlantică cu Statele Unite ale Americii (componentă solidă a politicii externe britanice şi în ziua de azi), dar astfel deciziile luate în comun de SUA şi de britanici ar putea fi contestate mai uşor de europeni, în contextul în care Marea Britanie nu ar mai fi prezentă la Bruxelles.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
