Operatiunea Serval (Felida – Felis serval) este numele de cod al intervenției militare a armatei franceze pe teritoriul statului african Mali. Operatiunea a inceput la data de 11 ianuarie 2013, la cererea guvernului din Mali, în urma solicitărilor guvernului Mali si a ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane) pentru a facilita o interventie militară străină. Solicitarea a fost facuta la data de 12 octombrie 2012. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în unanimitate o rezolutie propusa de Franta prin care o forta ECOWAS sa asiste armata din Mali, în combaterea militantilor islamisti pe baza capitolului VII din Carta Natiunilor Unite. Rezolutia a permis o perioada de 45 de zile pentru “recomandări detaliate si realizabile” pentru interventia militară. In timpul acestor 45 de zile, toate provinciile din nord fusesera deja ocupate de rebelii islamisti.
Cateva cuvinte despre Mali
Incepand cu anul 1905, majoritatea teritoriului statul Mali de astazi a devenit posesiune franceza impartit intre Maroc si ceea ce francezii au numit Sudanul Francez. In 1959, Sudanul Francez si Senegalul au format Federatia Mali. In august al aceluiasi an, Federatia a fost dizolvata, Senegalul si Republica Mali castigandu-si fiecare independenta devenind doua state suverane separate. Imediat dupa capatarea independentei, presedintele ales, Modibo Keïta, s-a declarat socialist, a desfiintat toate partidele politice si conducandu-si tara sub influenta si cu suportul URSS si al altor state din Estul comunist al Europei.
In 1968 regimul “socialist” a fost rasturnat si inlocuit cu o dictatura militara, care a durat pana in 1989-90. In 1991 s-a format un guvern de tranzitie, care organizat primele alegeri democratice în 1992, fiind ales Alpha Oumar Konare. După realegerea sa în 1997, Konare a continuat reformele politice si economice luptând contra coruptiei. După terminarea mandatului prevăzut de constitutie, a fost urmat în 2002 de Amadou Toumani Touré, fost general, dar care a sustinut democratizarea tarii. Dupa 1992, Mali a fost un stat democratic relativ stabil sustinut de puterile occidentale in frunte cu Franta. Una din marile probleme ale acestui stat este sclavagismul inca existent in zonele de nord ale tarii. Aproximativ un sfert de milion de persoane traiesc de facto ca sclavi, desi sclavagismul a fost abolit prin lege la inceputul anilor ’90.
Actualul conflict este o evolutie aproape anticipata de rezultatele razboiului din Libia. Mali este un stat constituit din Nord, care cuprinde trei trei regiuni - Gao, Kidal si Tombuktu si Sud care cuprinde 5 regiuni – Kayes, Kulikoro, Mopti, Segu, Sikasso si districtul Bamako, capitala tarii. Dupa terminarea razboiului libian, multi mercenari apartinand triburilor Tuareg, care au luptat pentru Gaddafi, s-au retras spre Mali incercand sa ocupe ceea ce ei numesc teritoriile lor istorice, in Nordul Mali si cele trei provincii ale acestei regiuni (Gao, Kidal si Tombuctu). Nu este prima insurgenta si prima incercare de cucerire a acestei regiuni de catre triburile tuareg, de fapt este a cincea (1916–1917, 1962–1964, 1990–1995, 2007–2009 si ultima din 2012).
Rebeliunea din 17 ianuarie 2012
Mii de membri ai tribului Tuareg, care au servit anterior în armata lui Gaddafi, s-au întors acasă in Mali, iar acest flux de millitari cu o experienta indelungata, de fapt mercenari, a re-energizat insurgenta de lunga durata a tuaregilor împotriva guvernului din Mali. Acesti insurgenti tuaregi au format o noua grupare politico-militara – Miscarea Natională pentru Eliberarea Azawad (MNLA – Movement for the Liberation of Azawad). In 16-17 ianuarie 2012, militantii MNLA au atacat o cazarmă militară si o bază a garzii nationale din Menaka, reginea Gao. Pentru prinma data in istoria revoltelor Tuareg, rebelii se folosesc de arme grele, de provenienta occidentala, provenind din Libia.
La 22 martie 2012, presedintele Touré a fost demis printr-o lovitura de stat, cu o lună înainte de alegerile prezidentiale, fiind acuzat de incapacitatea de a administra situatia creata in nordul tarii. Touré nici nu avea cum sa reuseasca impotriva rebelilor, mercenari de profesie, Mali opunand o armata de 7500 de soldati, inclusiv o garda civila si jandarmi, plus o garda republicana cu un efectiv de 2500 de soldati. Armata prost platita, neinstruita si cu 60 de generali de tot felul si cu un armament din anii ‘60-‘70 de provenienta ruseasca nu au avut nici o motivatie sa lupte impotriva tuaregilor. Dupa lovitura de stat militara s-a format un guvern format in majoritatea lui de militari, numindu-se cinic, Comitetul National pentru restaurarea democratiei si a statului (CNRDR). Consecintă a instabilitătii create de lovitura de stat, cele trei regiuni din nord – Kidal, Gao si Timbuktu au fost capturate de rebeli extrem de facil. La data de 5 aprilie 2012, dupa capturarea orasului Douentza, MNLA a declarat ca si-a îndeplinit obiectivele si a proclamat independenta statului turaeg Azawad prin secesiune de Mali.
Lucrurile s-au desfasurat destul de simplu, fara un interes desosebit al puterilor occidentale, care nu au recunoscut nici guvernul din Mali format dupa lovitura de stat si nicidecum independenta partii nordice ale statului, Azawad. In martie 2012, s-a alaturat rebelilor MNLA o fractiune tuarega islamista cu legaturi stranse cu al-Qaida (AQIM), Ansar a-Din (Slujitorii Islamului), formata din doua fractiuni, prima condusa de Ag Ghali, veteran al rebeliunii din 1990 si a doua fractiune afiliata la Al-Qaeda din Magrebul Islamic (AQIM – Al-Qaeda in the Islamic Maghreb) condusa de varul lui Ag Ghali, Hamada Ag Hama. Ambele grupuri militau in orice caz la islamizarea totala a regiunii si formarea unui stat condus dupa regulile islamice (Sharia). Aici lucrurile s-au complicat si puterile occidentale s-au hotarat sa intervina.
Operațiunea Serval are ca scop sprijinirea trupelor statului Mali pentru respingerea atacurilor grupurilor armate islamiste, care au luat controlul total asupra regiunii Azawad, de fapt toata partea de nord a țării, care cuprinde regiunile Gao, Kidal si Tombuktu. Obiectivele acestei interventii, asa cum au fost exprimate de președintele francez François Hollande la data de 15 ianuarie 2013, sunt pentru a opri ofenziva forțelor jihadiste spre Bamako, capitala Mali și pentru a asigura recuperarea integrității sale teritoriale. Avand in vedere situatia fortelor armate ale statului Mali, lucrul pare foarte nesigur fara sprijinul toatal si activ al europenilor.
Fortele insurgente, asa cum am mai mentionat in articolul anterior, sunt formate din Mișcarea Națională pentru Eliberarea Azawad (MNLA), Mișcarea Salafista Din e’-Ansar, combinate cu alte mișcări islamiste afiliate al-Qaida (AQIM ). Una din marele probleme ale acestui conflict, la fel ca cel din Libia, este sa intelegi “cine este impotriva cui”. Avand in vedere ca unele unitati ale statului Mali, de fapt exact acelea care erau mai pregatite, au o componenta ridicata de etnici tuaregi, duc la multe probleme cu loialitatile impartite.
Multi soldati, de fapt unitati intregi, au trecut de partea insurgentilor si altele au trecut granitele unor state vecine in asteptarea constatarii “unde ar trebui sa se alature”, conform oportunitatilor pe teren. Ca lucrurile sa fie si mai complicate, potrivit cotidianului New York Times, trei din cele patru unități de elită sub comanda tuarega din Mali au fost formate si antrenate de Statele Unite la inceputul anilor 2000 si au trecut in totalitate în tabăra rebelilor la inceputul conflictului din 2012. Lucru bineinteles negat cu vehementa de autoritatile maleze.
Rebelii jihadiști, în esență, poseda armament de infanterie din arsenalele libiene sau cumpărate de la dealeri de arme, prin venituri din comertul de droguri, ființe umane si răscumpărarea de ostatici. Armamentul usor este compus din arme ușoare AK-47, puști cu lunetă Dragunov, mitraliere grele de 12,7 mm și 14,5 mm sau lansatoare de rachete RPG-763. Majoritatea armamentului mai greu este montat ca si in razboiul libian pe furgonete de provenienta japoneza.
Derularea evenimentelor
La data de 10 ianuarie 2013, după mai multe luni de lupte, situația militară se deteriorează rapid pentru armata din Mali. Insurgenții ocupa orașul. Konna indreptandu-se spre Mopti, ultima fortificatie serioasa spre capitala, Bamako. iar Președintele Mali (interimar) Dioncounda Traoré, declară starea de urgență în țară și face apel la președintele francez, François Hollande, cerând ajutor imediat militar din Franța pentru a contracara ofensiva jihadista.
La 11 ianuarie 2013, François Hollande accepta ca Franța, alături de partenerii săi africani, la cererea autorităților din Mali, în cadrul rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU sa ajute la oprirea atacului, considerat de el ca atac terorist.
In 13 ianuarie 2013, ministrul de Externe, Laurent Fabius, a declarat că ofensiva grupurilor islamiste spre sud este oprită și Franța au început să “aibă grijă” de bazele din spate ale teroriștilor. La rândul său, ministrul apărării, Jean-Yves Le Drian a anunțat că raidurile aeriene franceze se desfășoară continuu în partea de nord a țării și asigură implicarea franceză.
Din 14 ianuarie, incep lupte pentru posesia orașelor Diabaly și Konna, care blochează drumul spre capitala Bamako. Forțele jihadiste au cucerit Diabaly in 14 ianuarie, după o luptă cu armata maleza. În replică, fortele aeriene franceze efectueaza cateva raiduri impotriva acestor obiective în noaptea dintre 14 – 15 ianuarie.
La 15 ianuarie, în paralel cu o vizită in Emiratele Arabe Unite, Francois Hollande a declarat ca cele “trei obiective” ale operațiunii sunt: stoparea ofensivei jihadiste spre capitala Bamako, “Protejarea” Bamako, unde traiesc si 5000 de cetateni francezi si ajutor statului Mali pentru a recupera integritatea sa teritoriala prin “sprijinirea misiunii încredințată forțelor ECOWAS”, subliniind că Franța nu intenționează să rămână în Mali.
Citeste tot articolul si comenteaza pe
