Am citit textul despre incinerare aparut in Adevarul, semnat de preotul Eugen Tanasescu. M-au indispus si amuzat in egala masura argumentele autorului. In primul rand, titlul este unul mai degraba senzationalist: chestiunea sinuciderii e tratata foarte scurt si neconvingator in text. Sarim deci peste "masura" tangentialitatii dintre incinerare si sinucidere.
Domnul Tanasescu pare sa le gaseasca un numitor comun in jurul "nihilismului", considerand ca a vrea sa fii incinerat este o negare a acestei lumi pentru ca nu vrei sa-ti lasi oasele in pamant. In logica asta si faptul ca aruncam unghiile taiate sau parul tuns este tot o forma de nihilism.
Textul are 5 argumente impotriva incinerarii:
1. „…pamant esti si in pamant te vei intoarce” - e luat ca indicare a necesitatii inmormantarii. Spusa e considerata o porunca. De fapt, in context biblic nu e o porunca ci o pedeapsa ca urmare a caderii din Paradis. Asadar, nu e o chestiune de vointa treaba cu "intoarcerea in pamant". Indiferent ca suntem arsi pe rug ca Giordano Bruno sau martirii crestini, ca murim pasnic si suntem ingropati cum crede biserica (ortodoxa) ca se cuvine, ca sfarsim gazati si aruncati in gropi comune precum evreii in Holocaust sau ca, in viitor, ne vom gasi sfarsitul in cine stie ce colt al Universului, e tot moarte si, pana una alta, ne vom supune ei. Pentru informarea parintelui, chiar si cenusa risipita printre nori sau intr-un lac tot "in pamant" ajunge. E o chestiune numita gravitatie care ajuta la treaba asta, printre multe alte forte si fenomene.
2. "Arderea inseamna devalorizare" - un excelent exemplu de selectie a unui sens care ne convine si de ignorare a altora. Sigur, cand ardem gunoaie (cum zice chiar parintele) evident ca le "devalorizam". Dar nu ardem lucruri numai din acest motiv. Flacara unei lumanari este un simbol al sufletului si al lipsei de materialitate, deci numai "devalorizare" nu e. Ba chiar opusul ei. Cand arzi lemne ca sa te incalzesti nu devalorizezi vreascuri ci dimpotriva, le folosesti la ceva, le dai o valoare (practica). Iata deci ca arderea este ceva mai subtil decat pricepe subtilitatea condusa a parintelui. Ca sa nu mai zic ca, inclusiv simbolic, se vorbeste de flacara credintei, sau a pasiunii de a cunoaste, sau a iubirii. Nu prea sunt devalorizari acestea, nu?
3. Parintele Tanasescu face o paranteza despre felul in care oamenii au prins in limbaj reprezentarile iadului, dand exemplu: "arza-te-ar focul iadului". Dar ce simplu este sa ignori propriile lecturi:
- Apocalipsa lui Ioan, de exemplu, abunda in referinte la foc ca reprezentari ale lui Dumnezeu. (coloane de foc ca picioare, sapte faclii de foc - cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu).
- apoi Epistola intaia catre Corinteni: "Lucrul fiecaruia se va face cunoscut; il va vadi ziua (Domnului). Pentru ca in foc se descopera, si focul insusi va lamuri ce fel este lucrul fiecaruia."
- sa ne mai aducem aminte de reprezentarile cu "coloane de foc" sub care ii apare lui Moise?
- epistola catre evrei a lui Pavel: "Caci "Dumnezeul nostru este si foc mistuitor"."
Iata deci ca focul are o cariera mult mai promitatoare decat iese din intelepciunea populara a unei singure expresii.
4. "Crestinii sunt urmatori ai lui Hristos", scrie parintele Tanasescu. Acesta este un argument celebru care da multe batai de cap: trebuie ca un crestin sa urmeze cat mai ad literam exemplul lui Iisus? Si daca Iisus "s-a ingropat" - asta e expresia parintelui, atunci si noi trebuie sa facem la fel? Ma intreb atunci, daca cerem respectarea ad literam, de ce nu facem precum cei din America Latina si nu cerem o respectare mai indeaproape a Patimilor? Asa apar si intrebari idioate de felul: "daca ar fi trait astazi, oare Iisus ar fi avut celular?"
5. Aici apare ideea de "fundamentare profetica" cu care marturisesc ca nu sunt la curent. Are si un rudiment de argument stiintific: osemintele se descompun foarte greu. Nu inteleg ce treaba are acest argument cu "existenta urmelor unice ale trecerii noastre". Sper ca vor mai ramane multe altele: povesti, scrieri, amintiri, contributii la mersul umanitatii, urmari in vietile altora (faste, de preferinta), etc. Si mai sper si ca Dumnezeu are o harta clara a atomilor nostri, indiferent pe unde s-au raspandit ei, atunci cand va dori sa ne judece.
In final, parintele Tanasescu nu a indraznit sa afirme direct ca incinerarea duce obligatoriu "din pacate" la ratarea intrarii in Rai. A spus-o mai ocolit asa, in vreo doua locuri: odata cand scrie ca "ratam sansa iertarii divine" daca alegem incinerarea si apoi, in P.S. unde afirma ca "familia decide incinerarea, si atunci sufletul maestrului merge acolo unde acesta si-a ales." Adica, ma intelegeti?, in Iad. N-a vrut sa sperie chiar asa cititorii unui cotidian national. Dar pricepeti dumneavoastra amenintarea facuta printre dintii stransi.
16
5
